Despre cum arata lumea in plina epidemie

La inceput de Februarie citeam ingandurat stirile venite din China. Zi dupa zi, pana cand am inteles ca valul va fi unul mare si ca ne va afecta pe toti. Asa ca am inceput pregatirile, nu inainte de a-mi avertiza apropiatii de ce va sa vina.

Majoritatea m-a tratat cu superficialitate, eu insa mi-am vazut de plan. Nu numai ca am pregatit cele necesare pentru traiul pe doua luni, dar am luat si masuri suplimentare de aparare a casei, precum si provizii de toate felurile pentru cotoi. Nu pentru ca nu ar fi destula mancare, ci pentru ca va trebui eliminat contactul cu alti oameni.

La birou am inceput prin a testa terenul. Le-am spus colegilor ca vor lucra de acasa prin rotatie o zi pe saptamana, ca sa decongestionam biroul. Ei au fost entuziasmati... Am cumparat laptop-uri, le-am instalat aplicatiile, am facut o sedinta cu ei, le-am aratat ce au de facut pentru lucrul la distanta.
A doua zi am lasat jumatate din ei acasa. A treia zi a doua jumatate. A patra zi s-a inchis orasul pentru afacerile neesentiale. Noi suntem essential business, va trebui sa lucram fie ca este pace ori razboi.

Lumea a intrat in panica, a luat cu asalt magazinele. In mod ciudat, oamenii nu au cautat initial medicamente in caz de imbolnavire, dar in special articole pentru dezinfectat, hartie igienica si apa. De parca apa ar fi fost problema... Apa de la robinet se fierbe, daca tot esti stresat si este buna de baut. Oamenii se comporta peste tot la fel, sunt manati de spiritul de turma. In magazin se uitau toti la cosurile altora si isi puneau toti articole vazute la ceilalti participanti la maraton. Nu se mai gaseste munitie pentru arme, toti sunt inarmati pana in dinti. In rest gasesti cam de toate.

Singurul lucru cert este ca nu stim nimic cert... Nu stim cat va dura situatia si cat vor sta oamenii in case. Desigur ca nu poti tine miliarde de oameni in arest la domiciliu. In tari cu traditie poate stau de frica, insa nu aici. Au stat cateva zile, apoi a venit vremea frumoasa si au iesit cu miile in parcuri. Au inchis acum parcurile si toate pistele de alergat, piste de biciclete. Or sa mai stea in casa cateva zile. Si apoi? Nimeni nu stie nimic. Se aude ca vor redeschide afacerile, ceea ce inseamna ca toata lumea se intoarce la munca. Scapa cine poate, cine este sanatos.

Aici se va imprastia o cantitate de cash catre mediul de afaceri si catre angajati. Asta nu va rezolva nimic cu virusul, acesta va ramane o amenintare reala. Si atunci ce este de facut? In lipsa unui vaccin, probabil ca jumatate din oameni sau mai mult vor fi infectati in lunile ce vor urma. Aici se pregatesc frigidere imense ca anexe ale spitalelor, pentru oamenii care nu vor supravietui. Suntem doar la inceput si va trebui sa ne obisnuim cu ideea ca lumea s-a schimbat peste noapte. Nimeni nu este imun, lucruri inimaginabile pana acum doua luni se vor intampla. Asadar va trebui sa ne pregatim si mental pentru tot ce va veni.

Si vor veni problemele in fiecare zi... chiar daca lumea se mobilizeaza si incearca fiecare sa ajute cum poate. Este ceva ce nu mai poate fi oprit. Natura va gasi din nou o solutie, probabil inaintea oamenilor. Pana atunci, va trebui sa ne pazim cum putem, sa ne protejam familiile (greu de explicat cum in conditiile date), sa continuam sa muncim, sa traim, sa ne platim datoriile catre societate.
Fiti vigilenti, trebuie sa fim pregatiti pentru noua realitate.
Si nu in ultimul rand, sa ne verificam fiecare dintre noi legatura personala cu Dumnezeu, vremuri grele vin peste noi!

Despre un ticket dat de politie dar si despre cum am scapat de el legal

Despre o alta vizita in tara

Despre un stress pe care nu il resimti ca acasa...

Despre orasul paralel

The Untold Word

Despre iarna care nu se mai termina

Despre Casa cu lupi

Despre marea catedrala

Am trait sa o vedem si pe asta. Catedrala este gata, facuta. Adica gata nu este, o sa mai inghita inca pe atat pe finisaje interne. O sa mai cotizeze poporul asta inca o suta de milioane de euro ca sa fie gata un symbol. Cineva foarte drag mie a scris ca toti cei care critica aceasta constructie au sufletele goale si din cauza asta critica acest symbol al poporului roman... 

Adevarul este ca atunci cand deschizi cutia Pandorei cu religia, ei bine atat de multe discutii apar, incat subiectul este inepuizabil. Dar nu religia este de vina aici, ci oamenii care administreaza banii.

Asa cum m-am exprimat deja pe subiect, nu constructia in sine ma deranjeaza, desi ar fi putut sa faca o constructie mai in ton cu vremurile si cu anii in care traim, nu o constructie gen Casa Poporului. Dar romanii vor mare, noi si rusii. In primul rand constructia este mai mult inalta decat lata, asa ca nu serveste scopului de a aduce mai multi crestini la rugaciune.

Spunea cineva ca daca nu ar fi dat la banii la catedrala atunci s-ar fi furat cu geamantanele pe alte lucrari si ca macar asa a ramas ceva in schimb. Dar stimabililor, de ce tot din banii populatiei, cand biserica are domenii private, cand colecteaza taxe de orice fel si nu plateste niciun impozit. De ce tot biata talpa tarii trebuie sa suporte birul asta? 

Sunt zeci de comentarii, fotografii cu patriarhul coborand dintr-o masina de sute de mii de euro, spun mii de comentarii care aduc argumente bune si mai putin bune despre oportunitatea construirii a unei noi catedrale. Dar este gata, este construita. O sa mai cotizeze primariile controlate de psd cativa ani si o sa se picteze si chipul patriarhului in marea biserica. Pe clopote nu prea se vede…

Ma intreb cum ar fi reactionat toti sustinatorii proiectului daca unul din copiii lor ar fi avut nesansa de a arde in vreun incendiu si daca ar fi murit in vreun spital din Romania din cauza infectiilor intraspitalicesti. Citeam deunazi ca un alt pacient ars a murit pentru ca nu a putut fi tratat corespunzator in tara. Desi partidul spune ca 12 mari arsi pot fi tratati corespunzator in tara. Ce facem in cazul unui alt incendiu, al unui cutremur mare? A, am uitat, ii ducem in noua catedrala.

Despre asta este problema aici: hai sa avem mai intai sansa unei vieti atunci cand suntem raniti trupeste si abia apoi sa avem locuri in care sa ne vindecam sufleteste. Aceste constructii faraonice ridicate cu bani de la buget, nu pot decat sa vindece oamenii cu rani sufletesti. Atunci pe cei cu rani trupesti ii lasam prada disperarii si intr-un final mortii? Pentru ca nu s-au construit spitale de vreo 30 de ani…

Nu numai atat: citesc ca in fiecare seara merg la culcare flamanzi cel putin doua sute de mii de copii. Alte cateva sute de mii de suflete nevinovate trebuie sa mearga la wc in fundul curtii vara sau iarna, pentru ca locuintele lor beneficiaza de apa si canalizare doar pe hartiile guvernantilor. 

Pe teren realitatea este alta. Zecii de mii de copii (evident ca vorbesc de tara noastra si nu de tara care m-a adoptat) merg pe jos in sate vecine pentru ca nu au o scoala la ei in sat. Sa continui? Daca nu investesti in educatia copiilor si in sanatatea populatiei active atunci la ce sa te astepti pe termen lung? Nu mai vorbesc despre strazi asfaltate, autostrazi, poduri, parcuri si gradini publice, dreptul la actul medical fara a trebui sa dai spaga sau sa iti cumperi singur medicamentele in spital. 

Despre asta vorbesc cand spun ca altfel ar fi trebuit sa fie prioritatile tarii asteia. Evident ca este vorba despre prioritatile fiecaruia dintre noi, asa cum le percepem noi. Dar la nivel de masa treaba sta altfel. Dumnezeu nu incape intre niste pereti reci unde in primul rand sunt asezati fariseii lumii de azi, iar poporul de rand este pus sa astepte afara si sa isi rupa coastele indaratul unui gard metallic protejat de jandarmi. Chiar daca catedrala reprezinta tara. Dumnezeu se masoara in dragostea pe care o putem stoca in inimile noastre. Si nu este vorba despre ura atunci cand ne manisfestam o opinie despre oportunitatea constructiei unei cladiri mai inalte decat casa poporului. Este vorba despre faptul ca desi exista in tara mai multe biserici, plus farmacii si magazine de pariuri decat probabil oameni care sa munceasca activ in societate, societatea nu este mai buna si nu merge intr-o directie mai buna. Eu estimez ca tara este in urma cu vreo 30 de ani la capitolul infrastructura, adica a stat in loc in intervalul scurs de dupa revolutie sau ce intamplare s-o fi petrecut atunci. 

Poate da, poate am un suflet gol pentru ca indraznesc sa critic constructiv pe cei care ar fi trebuit sa duca poporul asta intr-o alta directie si sa nu il duca inapoi in evul mediu. Dar iubesc tara in care m-am nascut, ma doare ca timpul a stat in loc acolo si ca toti jegosii care ar trebui sa o protejeze, o jefuiesc in schimb. Probabil ca ar trebui sa nu imi pese, pentru ca nu mai traiesc acolo si nici nu intentionez sa revin prea curand, nu atat timp cat nu am pentru ce sa platesc taxe, nu atat timp cat taxele luae din munca mea sunt directionate discretionar de catre stat acolo unde vrea el mai intai, acolo unde se poate fura cel mai usor si acolo unde “ievaluarea” functionarilor se petrece doar pe hartie.

La revolutie eram toti atat de naivi si atat de bucurosi ca am scapat de communism. Rand pe rand, am invatat ca totul este desartaciune, minciuna si furt. Apoi am inceput sa ne gandim sa plecam peste hotare. Apoi am plecat. Si inca ne uitam inapoi, ca fermecati. 

Vorbeam mai ieri cu Cristina, o prietena care a emigrat de scurt timp in Irlanda. Imi spunea fericita ca oamenii ii zambesc pe strada si ca nu accepta ciubuc… Si ca nu ii vine inca sa creada. Mi-a spus ca au plecat cu cei doi copii foarte mici inca pentru ca nu mai suportau sa vada in ce directie merge tara. Si ca toti prietenii lor au plecat ori se gandesc sa plece din tara din aceleasi motive. Pot sa umplu cateva randuri aici cu nume de prieteni si cunoscuti de-ai mei care au ales calea pribegiei pentru a gasi linistea sufleteasca de a putea munci fara sa simta ca se topesc pe picioare din cauza nedreptatii sociale si politice din tara. 

Da, este si despre oamenii care parasesc tara in postarile mele. Oameni care au inteles ca daca nu risca nu vor schimba nimic. Evident ca nu este usor sa lasi tot comfortul acasa si sa pleci doar pentru a simti ca esti viu. Insa ii felicit pe cei care au ales acest drum. Cum spunea si Cristina, mai rau nu putea fi. 

Poate da, poate am un suflet gol din cauza tuturor acestor idealuri ale mele, pe care nu le-am putut infaptui in tara. Pentru ca nu am avut sansa sa lucrez pentru un partid sau altul, pentru partidul stat, nu avut sansa unor contracte cu statul, nu am avut decat sansa sa muncesc si sa nu fiu apreciat de catre statul care tot timpul a cerut foloase necuvenite de la noi. 

Intr-un fel sau altul pomana asta socialista se va termina, in curand se va opri robinetul cu bani si va veni nota de plata pe care nu stiu cine o va plati… Adica stiu, dar de data asta nu voi mai fi eu acela care va suporta consecintele. Veti fi fost voi, cei care nu reactionati acum si care va bucurati de maretia dezvelirii unui monument mare, urat si rece, pe care Dumnezeu in intelepciunea si maretia lui sunt convins ca nu il intelege si nu si-l doreste. Pentru ca el stie toate nedreptatile care au stat la baza construirii acestui edificiu. In anii de dupa revolutie se spunea de catre nu stiu ce clarvazatoare ca in casa poporului va fi noul templu al lui Isus... Din nefericire aceasta a devenit un cuib de hoti, intocmai templului din Ierusalim.

Iar despre faptul ca nu suntem de accord acum cu psd, asta este, ne rezervam acest drept, nu ne-a reprezentat niciodata si nu o va face nici de acum incolo. #dragneavamergelapuscarie

Despre scarba ce ma cuprinde cand citesc stirile din tara

Despre cel de-al patrulea job

Despre Muie PSD in general... si despre #dragnealapuscarie in special

Despre o mare rusine nationala

Despre cum iti poti petrece aici o sarbatoare nationala

Despre cel de-al treilea job - draft

Exista viata si dupa FB si despre dependente in general

Despre o frica ancestrala de dentist si ace in general

Despre pasul spre al treilea job dar si despre amintiri demult ingropate

In loc sa scriu despre al treilea job, scriu acum despre doua pasarici de la guvern

Despre cel de-al doilea job din Romania

Despre primul meu job din Romania

Despre nimic in general si despre cand se hotaraste Iliescu sa ne lase in special

Cred ca era prin '92 cand aparusera tigarile LM la noi, alea cica made in USA. Era o promotie cu Road 66, trebuia sa trimiti cuponul respectiv la o casuta postala si se tragea la sorti cine pleca pentru 3 saptamani sa faca efectiv drumul pe Route 66. Evident ca am visat cu ochii deschisi la excursia aia, insa nu a fost sa fie. Apoi am inceput sa aplic an de an online la loteria vizelor. Vili mi-a adaptat o fotografie pentru a fi la dimensiunea ceruta de ei si am aplicat cu ea ani in sir. Nu era nicio dorinta in sufletul meu de a pleca aici, era doar gandul ca poate voi avea sansa de a fi selectat odata... Nu am castigat nimic nemuncit in viata mea, asa ca atunci cand am castigat loteria, am spus ca asta este sansa noastra de a abandona locul in care ne-am nascut, am crescut si atat de mult am sperat in schimbari dramatice dupa caderea comunismului. Da, am abandonat corabia.

Consider ca am fugit acum aproape cinci ani. Am fugit fara sa ne uitam in spate, doar cu hainele de pe noi aproape. Am fugit pentru ca eu unul ma sufocam zi de zi, chiar daca aveam o profesie frumoasa. Nu stiu cum traiti voi, acum, cu statul paralel acolo, cu revolutia fiscala, citesc stirile si ma vad acolo, in mijlocul vostru, neputincios, si plin de mahnire ca oamenii nu sunt in strada pentru a-si cere drepturile. Aveti dreptate, oamenii au votat - cei care au fost la vot, asa ca ce mai ramane de facut? DNA-ul nu poate sa ii ia pe toti cei care au furat, cred ca o mare responsabilitate revine societatii.

Nu am muncit o zi "la stat", de pe bancile facultatii am trecut direct in mediul privat, unde am cunoscut mari deziluzii... personale si profesionale. La privat nu ai sindicat, nu esti aparat de abuzuri ale angajatorului, de multe ori nu ai unde avansa profesional decat daca iti dai demisia si pleci mai departe la urmatorul job. La primul meu job in mediul privat castigam jumatate decat castigau colegii mei "la stat". Fara sporuri, fara bani de miel, de muraturi, de porc, de Craciun. Nu, nu este usor in mediul privat, pentru ca nu lucrezi cu banii statutului, depinzi de licitatii, de lucrul bine facut, de recomandari si asa mai departe. In plus, ai de platit taxe la toate corpurile profesionale la care esti membru. Nu mai vrei sau nu mai poti sa platesti, ai invatat degeaba 10 ani.

Ma intreb acum, de unde plateste Statul roman aceste salarii marite ale angajatilor sai, in conditiile in care mediul privat nu mai produce mare lucru si este nevoit sa puna oamenii pe liber. Cum de unde, din imprumuturile externe, din certificate de trezorerie, din bani luati de la infrastructura, pentru ca la ce mai trebuie infrastructura votantilor PSD? Ba baetz, in cativa ani tara se va prabusi sub propria datorie. Pensii pentru noi, cei care am cotizat 15-20 ani? Pai de unde, daca in tara vor fi ramas doar pensionarii? Cine sa mai cotizeze in sistem? Cu Viorici si pasarici de genul doamenlor puse recent la butoane de conu' dragnea, nu mai vad nicio luminita la capatul tunelului.

Eu i-am luat de foarte mult timp farfuria in penis lui dragnea si in general la toata clica lui - lui iliescu de la prima mineriada de fapt, dar cui ii pasa de mine? Sunt acum doar un imigrant coclit care tipa de departe. De ce mai tip de fapt? Pentru ca imi doresc sa vad o tara ca afara atunci cand ajung la Otopeni, cu oameni frumosi, civilizati, cu conditii normale in trafic, fara caini si rahati pe strazi, fara noroi pe trotuare sau macar cu trotuare decente... Pentru ca din toti banii aia jefuiti de toti primarii perindati pe la butoane, macar jumatate ar fi trebuit sa se intoarca in societate. Infrastructura, spitale, scoli, cercetare.
Despre ce vorbim aici? Astia inaugureaza cate 10 km de autostrada cu surle si trambite si apoi ii baga imediat in reparatie, ca se surpa drumul cu tot cu masini pe el.

Citesc stirile din tara neincetat, sperand ca intr-o dimineata voi fi surprins placut cu ceva. Constat insa ca nimic nu este normal, nimic din ce ar trebui sa faca oamenii fericiti, sa uite de griji si de lipsurile continue, nu se intampla. Doar oug date noaptea, doar lupte interne, doar cum sa moara capra vecinului. Hello, ba baetz, dar romanii, romanii cand mai traiesc si ei, cand se mai relaxeaza? O sa imi spuneti ca s-au relaxat cand i-au lasat pe ceilalti sa voteze, si nu am cu ce sa va combat... Din pacate in Romania este democratie acum si se presupune ca au fost respectate legile democratice.

Si aici este nebunie, pentru ca lumea in intregul ei evolueaza rapid, insa oamenii nu sunt atat de indarjiti, li se mai da cate ceva ieftin - gen benzina, mancare, nu se mediatizeaza foarte mult problemele politice, oamenii au alte optiuni de a petrece timpul liber.
De departe sunt cu sufletul alaturi de voi, depinde de care parte a baricadei sunteti... Si cu dragnea ramane cum am stabilit. Puteti merge si voi la filmul cu ... farfuria, este gratis.

Despre calatoria in California & Nevada dar si despre flamazi rechini

Despre cum se schimba lumea in care traim

Despre nimicuri in general

Despre audit, un director si amanta lui

Ma uit acum la toti directorii astia tineri din tara, pe posturile lor caldute, ei nu au servit partide, nu au servit interese dar au fost numiti politic... Ma lasati?

Am inceput sa am contact cu protipendada comunista prin 1993, cand am sarit in primul job inca din timpul facultatii. Nu stiu cum se facea dar tot timpul nimeream in cercuri de "oameni de afaceri" cu vapoare, cu firme de reparatii nave, cu armatori si firme de constructii de carton. Invarteau milioane de dolari, umblau noaptea cu cate doua-trei balerine de la Melody Bar, le aduceau in biroul in care lucrau ziua si faceau orgii pana in zori. Dimineata cand veneam la job inca mirosea a vapori de alcool si nu numai...
Mi-am facut ucenicia in mijlocul acestor oameni, tinandu-le registrele contabile si facandu-le tot felul de comisioane... Toti cu amante la purtator, pozand insa in familisti si afaceristi onesti. La momentul oportun isi vor gasi toti loc in memoriile mele...

Cativa ani mai tarziu (nu voi spunea anul pentru ca se poate lesne afla numele directorului aflat la butoane din acea perioada, desi ma cam doare in cur de treaba asta), lucrand pentru o firma de audit, avand o misiune la APC, deci in port, a trebuit sa facem niste teste pe teren. Am nimerit cred ca la compartimentul Aprovizionare sau Comercial, nu mai stiu exact dupa atat timp si am lasat acolo o lista de intrebari la care am convenit ca voi primi raspuns pe email, lasandu-i timp duduii respective (intr-adevar era o toapa bine aranjata, cu unghii mari, lungi de trebuia sa tasteze cu pixul) sa le pregateasca. Stiind ca oamenii sunt cu pile si relatii, pentru ca nu te angajai usor acolo, aveau niste salarii si niste stimulente de ne sarea basca numai cand vedeam statele de plata..., ei bine, tocmai de aceea nu am marsat si le-am lasat vreo doua zile sa imi trimita pe email raspunsurile.

Dupa doua zile, primesc raspuns cam la trei sferturi din intrebari, cam in doi peri, mesajul rezumandu-se la "multumeste-te cu ce ti-am trimis ca am foarte mult de lucru". Evident am multumit duduii si in final am transmis si eu un mesaj similar "stiti bancul acela cu: ce vrei, marul mai mic sau nimic?, ei bine, ma multumesc cu ce am primit".

A doua zi mare ancheta in APC, cine rahat este Johnel, cine a indraznit sa tulbure linistea amantei directorului cu atat tupeu? Administratorul companiei in care lucram a fost chemat la ordin sa explice cum a fost posibila asemenea impertinenta... Care va sa zica ei aveau dreptul sa raspunda in doi peri si sa ia la maciuci auditorul financiar dar eu nu, pentru ca ce eram eu altceva decat un mojic ce deranja boierii care se infruptau din banii tarii...

La alta companie, o companie navala muribunda de transport minerale, la fel, in Board-ul de directori erau numai copii de fosti comunisti, incartiruiti politic, care veneau acolo pentru a atrasa liniile partidului si a-si ridica diurna de sedinta. Azi unul dintre ei este primar de sector in Bucuresti, dar asta este parcursul normal cand tac'tu este general in fostul regim. Atat de discretionar transau achizitiile sau contractele in care era angrenata societatea incat de gandeai unde au invatat sa fie manageri. La Colegiul National de Aparare a tarii! Atat erau de mandri de ei incat noi, provincialii care aveam si noi un contract minuscul cu compania la care ei decideau totul, nici macar nu existam. Vorbeau intrei ei si se laudau fiecare in cate Consilii de Administratie au prins loc. Asta insemna indemnizatii de sedinta, de transport si diurne...

Sunt convins ca in continuare este acelasi mod arbitrar de a conduce companii de stat si ministere in Romania. Oameni care isi bat joc de banul public, care isi angajeaza amante in job-uri caldute, fara responsabilitati prea mari dar platite cu o caciula de bani din banul public, adica din taxele tale si pe spatele tau. Ma gandesc in cat timp vor iesi in strada angajatii din mediul privat, daca mai sunt firme private care sa reziste la jugul fiscal din tara...

Despre calatoria in Mexic

Jurnal de calatorie - Intoarcerea

Evident ca saptamana a trecut foarte repede. Mama m-a tratat regește si la fel m-a tratat toata familia. Nu mai stiu cate feluri de mancare am servit, in fiecare zi cate doua feluri diferite. La fel si placinta, cozonaci, cornulete si arici, tort, mucenici... 

Ma asteptam sa iau cele doua kilograme mult așteptate dar tenia a mancat mai mult decat mine (...) Mi-am facut treaba cu care plecasem de acasa, am avut întâlniri cu cativa prieteni, mi-am platit cotizațiile la corpurile profesionale la care sunt inca membru, impozite si alte îndatoriri cetățenești. 

Constanta am gasit-o murdara. Cu părere de rau pentru prietenii care s-au atacat ca ma iau de orasul lor dar si al meu, repet, orasul arată murdar... gunoaie, noroi, borduri si drumuri sparte. Cred ca dupa operatia de la ochi am inceput sa vad mai bine... Stiu ca mi-am pus cativa prieteni in cap dar asta este. Presiune trebuie facuta constant asupra autorităților locale. Pentru ca sunt platite din banul contribuabilului. Adica voi. Pe mine ma doare la basca, eu pot sa aleg sa nu mai vin si sa inghit praf si noxe. 

De exemplu, in fata la BCR de la parcul gării, masinile sunt parcate pe noroi, pe un teren viran din fata restaurantului (Egreta parca se numește). Cand ies de pe locul viran de ude au parcat, toate masinile aduc noroi si rahat de câine pe carosabil. Ala se usucă si se transforma in praf pe care il inhalează oamenii. Eu in fiecare an aveam gripa in Constanta. Cu febra, cu stat la pat. Aici nu am avut niciuna in patru ani.   

Normal ca m-am intrebat ce este diferit si am realizat ca aici nu prea este praf. Praful transporta microbii. In fine, dupa ce mi-am atras oprobriul public, trebuie sa spun ca orasul meu natal este jegos, la fel ca si primarul care il conduce. El este un jegos ordinar care a ramas sa conducă Mafia lui Mazăre. Am aflat ca firmele lor de hingheri strâng câini de la tara si ii vărsa apoi cu dubele in oras, ca sa iasa cat mai multi la număr. Dupa care ii strâng iar din oras si ii duc la tara. Trafic de câini. Cred ca numai romanii se puteau gândi afacerea asta. Câini sunt oricum ca la balamuc, multi, flamanzi, jigăriți, unii agresivi. Stau pe strazi ca niste suflete fara vina ce sunt. Pisicile la fel. 

Unul din zece copii din România se duce la culcare flamand - citeam saptamana asta intr-o publicatie. Mai asteptam sa se întâmple ceva bun pentru nația asta a noastră? Eu nu mai cred in duhul apelor...

Sunt acum in avionul spre Chicago, undeva deasupra Islandei si incerc sa imi dau seama ce a fost frumos in deplasarea asta in afara de mancare... Ei bine, m-am întâlnit cu oamenii frumoși cu care mi-am dorit sa ma intalnesc. Am stat departe de cifre si probleme organizaționale o saptamana si cred ca mi-a facut bine asta. De maine dimineata o iau de la capăt. M-am temut ca or sa imi confiște vameșii cozonacul si prăjiturile de casa, pana acum am scapat cu ele, mai am un hop cand ajung acasa. Câinii aia din Chicago miros foarte bine... oricum o sa incerc sa negociez daca vor vrea sa mi le confiște... 

In Varșovia au confiscat Vameșii polaci un felinar de la doua fete românce ce mergeau spre Chicago. De fapt am venit in acelasi avion si la dus. Mi-a atras atenția una dintre ele care a preferat sa vina la aeroport in șlapi. Nicio problema, insa ningea atunci cand am plecat. Vameșii i-au confiscat felinarul bunicilor pe motiv ca acesta conține un recipient pentru gaz (...) desi felinarul nu era folosit conform lor de cel putin 40 ani. Il găsiseră in podul casei bunicilor...

Mergem de sase ore si mi se pare o vesnicie, avionul abia a trecut de partea sudica a Groenlandei, dar se apropie de Canada. Probabil ca am picotit o ora. Vecina mea de scaun a golit doua sticluțe de vin alb si a tras la aghioase. Eu am baut una si m-am hidratat cu apa, suc de rosii, suc de mere si ... o vaca cu ciuperci... 👹. Trebuie sa ne dea un sandwich dupa stomacul meu. 

Sper sa nu uit sa arunc banana din tara din rucsac pana sa ajung la punctul de control, altfel mi-o iau in freza de la vama americană. Din cand in cand cate un piticot merge agale pe culoar, bine înțepenit de atâta stat in dos.  Mergem de doua ore in sens opus apusului si cerul este tot de atat timp incendiar. Avionul zboară la 11,580 metri iar afara sunt -55C. Stewardezele se mai plimba cu sticle de apa si pahare iar cei ce nu dorm se adăpa cu sârg, întinzând spre domnișoare paharele goale de plastic. 

Astia au mai bagat filme noi dar distanța este mica si nu imi place sa ma uit atat de aproape. In România este acum ora unu dimineata iar eu o sa ajung in Chicago in vreo doua ore sper, la ora locală 20:30 pentru ca la noi S-a dat ora inainte deja chiar azi. Avionul zboară pe deasupra la Goose Bay, dupa ce am survolat Labrador Sea, am atins continentul nord american. Mai avem putin si ajungem langa marile lacuri (Huron, Erie si Michigan) apoi gata, o sa aterizăm. Eu m-am clocit de cald iar polaca de langa mine are păturica pana la gât. 

Uite asa traversezi oceanul, cu filme, apa, intrat os in os, mancare, gânduri si oboseala. Dar asa suntem împărțiți noi, cei ce am ales sa plecam, intre doua vieți, una acolo si una aici. Dimineata citesc știrile din tara apoi - văzând ca Iliescu nu a murit - si pe cele locale. De multe ori le citesc pe cele locale in presa romană, pentru ca americanii sunt foarte selectivi cu știrile. Astia nu stiu despre tensiunile cu alte tari si cred ca nici nu-i interesează. De cele mai multe ori fac mișto de știrile politice. Si bine fac. La noi in tara nu mai încetează breaking news-urile cu orice basina trasa de hoțul Dragnea. 

Inca este apus si asa arată si harta virtuală, practic mergem de patru ore spre vest si stam la limita apusului. Avionul coboară spre Montreal, catre vest. Ma tot gandesc la ce mi-a spus un coleg de liceu prin telefon acum vreo doua zile: ca se lupta cu primăria constanta sa ii elibereze un act din care sa rezulte ca a fost născut viu... nu stiu ce anume vrea sa obțină (eu i-am replicat ca doar nu s-a nascut mort) insa era foarte agitat la telefon, Nu stiu Ce luase pe nas. 

Zburam peste Lake Huron acum. Mai avem o ora si aterizam. Saracii rechini iar au ramas flamanzi... nu am cazut nici de data asta. Intre timp am mancat sandwich-ul, o mica salata de fructe si iar o napolitana. Saracii stewarzi sunt varza de obositi.  

Cred ca incepe sa coboare avionul, Se simte si in urechi putin presiunea. Deci, ca sa inchidem bucla, pana aterizez, Fagadau lasa-ne si pleaca unde a dus mutu iapa... ca nu esti bun gospodar, Sorin, nu te lasa, pune presiune pe hoti sa faca treaba in oras. Sper ca si colegul Ghiocel sa isi obtina de la primarie documentul conform caruia s-a nascut viu. Toate bune la voi acolo! Am lasat banana in avion...

PS

La vama m-au amprentat iar si mi-au scanat ochii. Cainii au trecut pe langa mine, le-am dat ignore si am scapat in viata cu toate prajiturile facute de mama (am avut vreo 2 kilograme plus un cozonac). In Chicago ninge ca in povesti iar smecherii din avion coboara agale in slapi si pantaloni scurti. Ce bine este acasa!