Doar liniste

La pescuit pe raul Kankakee

Masina a murit (II)

Ei bine, prima data cand am folosit acelasi titlu, se intampla in Mamaia, cu masina firmei, careia ii sarise furtunul de alimentare si murise din cauze ... naturale. Fetele, colegele mele ma intrebau atunci daca ar fi putut muri din cauza asta...

Parea ca ziua incepe frumos azi. Nu sub aspect meteorologic, pentru ca din nou era innourat si pisa ploaie inca din zori. Am plecat la ora 7 fix din casa, m-am uitat dupa iepurele pazitor (in fiecare dimineata un iepure salbatic ma asteapta la coltul blocului si ma conduce pana la masina - ii mai arunc cate un morcov sau paine si se baga sub un boschete si baga sub nas linistit) si nu l-am vazut. Semn rau am gandit, l-o fi mancat vreun coiot, l-o fi calcat vreo masina, cine stie. I-am aruncat oricum un morcov pentru mai tarziu, desi era acolo si cel de cu o zi inainte...

Pornesc masina, ies in strada si ma pierd in multimea de masini. Iau drumul prin padure, mai scurt cu vreo 2 mile si ies in bulevardul ce ma duce pana la birou, mergand pe el vreo 9-10 mile. Pe drum stau cu ochii la indicatorul electronic al rezervorului. Vad ca scade la 3 galoane si ma hotarasc sa pun benzina de la benzinaria Clark, ceva mic, de cartier, de unde obisnuiesc sa pun. Ajung acolo, bag cardul, bag codul, bag codul postal, dau enter si cand ma uit la pompa constat ca are o punga de plastic in cap. Ma uit si la pompa de alaturi, si aia avea o punga de plastic in capatul furtunului.
Am zis ca le protejeaza din cauza ploii ce cadea generos. Am zis prost... Scot punga din capatul furtunului si pun la fel de generos 5 galoane, pentru ca pretul era bun azi, 3,89 pe galon. Pun constiincios punga la loc, in capatul furtunului si plec.

Nu am mers mai mult de doua mile ca masina a inceput sa se innece. Nu o data... Mi-am adus aminte brusc de episodul cu Laura pe autostrada Bucuresti  - Pitesti cand masina a murit din alte cauze, din cauza unei bobine. Brusc s-a oprit motorul. Am transpirat instant.
Am dat la cheie, insa a trebuit sa pun masina pe parking, ca nu porneste in pozitia drive. Pe strada, cu sute de masini pe langa mine si cu un autobuz in spatele meu. A pornit, s-a innecat iar si m-am hotarat sa o urc pe bordura. Am urcat-o pe bordura si a murit iar motorul. Am dat la cheie iar, a pornit, parea ca merge mai bine, am coborat de pe bordura si iar a murit. Fiind inca in mers am facut brusc dreapta pe o straduta, gandindu-ma sa o las totusi ferita de trafic si sa fac ceva mai tarziu.
Nesansa insa, am oprit fix langa un hidrant. Aici daca parchezi langa hidrant este ca si cum nu ai da prioritate la pietoni si in plus ii injuri de mama pe cei doi politisti care vin sa te apostrofeze... Nu mai vorbesc despre tichetul de amenda...

Am dat iar la cheie si a pornit in suturi, am mers pana in capatul strazii si am constatat ca este o fundatura. Aici fundaturile au un spatiu mai amplu in capat, un semicerc, unde poti intoarce dintr-o singura manevra. M-am oprit in spatele unei masini, dar intr-atat incat sa nu mai permit masinilor sa intoarca dintr-o singura manevra. Si moarta a fost pe veci...

Sa sun un prieten zic, desi la ora 8 dimineata nu prea te ajuta nimeni. Bag mana in buzunar si transpiratia s-a transformat in picaturi pe ceafa. Telefonul nu era in buzunar si in niciun alt buzunar... Era acasa, pe masa, uitat cand am plecat de acasa...
Nu pot sa va descriu starea de deznadejde ce m-a cuprins. Afara ploua cu galeata acum, eu nu aveam telefon nici sa chem un taxi - pe care oricum nu l-as fi gasit pe o astfel de vreme, masina moarta si serviciul inca departe. Pe cine sa suni in Chicago sa vina sa iti ia masina si sa o duci la un service?
Am iesit in bulevard, nu inainte de a nota in agenda numele strazii, am schimbat 20 de dolari intr-o benzinarie, cumparand un pachet de Wrigley, ca sa am marunt sa dau la bilet in autobuz si am asteptat sa vina autobuzul, care a venit foarte repede.

Am ajuns la birou si plin de jelanie am povestit colegilor ce mi se intamplase. Probabil ca fata mea era atat de lunga incat una din colege m-a luat de mana, un coleg a luat un bidon de un galon si un furtunel si am plecat sa vedem ce facem cu masina.
Le-am spus ca am alimentat de la o pompa cu punga in cap si mi-au spus ca nu trebuia sa fac asta, pentru ca asta era semn ca este ceva in neregula cu pompa si ca uneori ei spala tancurile cu apa inainte de a le umple sau pur si simplu din cauza ploii s-o fi infiltrat apa in tancul lor. Si ca asa pun pungi pe furtun ca sa nu le utilizezi. Si atunci de ce curge benzina totusi si te incaseaza?

Am mers cu ei la un magazin, am cumparat o solutie ce se baga iarna in rezervor pentru a impiedica aparitia particulelor de ghiata si am ajuns la locul faptei. Masina inca era acolo, nu mi-o ridicasera... Am pus repede toata sticla de solutie in rezervor si am inceput sa dau la cheie. Pe sticla scria ca rezolva pana la 20 de galoane de benzina. George, colegul meu, a zis sa il las pe el. Pornea, se oprea, scotea fum. Am stat un sfert de ora in ploaie cu ambii colegi langa mine. Intre timp am zis sa merg sa iau un galon de benzina de la benzinaria la care schimbasem banii cu o ora inainte, sa o amestec cu cea din rezervor, sa mai amestec apa. Cine stie cata apa am pus din pompa aia, cate galoane a fost benzina si cate apa ? Ma gandeam deja ca am pus 5 galoane de apa. Pe cand ma intorceam cu galonul cu benzina si cu apa curgand din cap, l-am vazut pe George trecand pe langa mine destul de tare, cu masina mea! Hellen a oprit si ea langa mine si mi-a zis: hai ca ca George a plecat cu masina, a reusit sa o porneasca, semn ca solutia isi facea efectul, hai repede sa fim in spatele lui in caz ca se opreste la vreun semafor... Si sa faci ce? Daca se opreste Cadillac-ul, este ca si cand ai incerca sa imbraci un mort...

Domnul a vrut ca masina sa nu se mai opreasca si sa ajunga pana la servici. I-am mai turnat un galon de gaz in rezervor si asta a fost tot. Cand am plecat seara, a pornit la cheie. Am iesit pe strada si am mers vreo 2 mile, a inceput sa tremure iar. M-am intors repede din drum, proliferand tot felul de cuvinte (horse shit, cow shit) si am dus-o in parc, vis-a-vis de birou, convins ca o voi lasa acolo peste noapte. Nu m-am indurat insa sa o las acolo si m-am suit la volan, facandu-mi cruce temeinic. Aici nu poti lasa masina pe strada daca se strica, trebuie sa o iei sau nu o mai gasesti si trebuie sa platesti dupa aia de te ustura toate orificiile...
Pe drum s-a mai scuturat de cateva ori, ca un cal naravas iar eu m-am rugat sa nu ma lase prin suburbiile in care trebuie sa mergi cu usile incuiate...
Am ajuns acasa fiind convins ca o sa merg cu metroul maine, pentru ca am treaba dimineata la birou. Voi lua insa masina... Cand te inveti cu adrenalina, este greu sa traiesti normal dupa aceea...

Anul sabatic

De la inceput mi-am spus sa am rabdare. Sa-mi dau timp, sa cunosc mentalitatea de aici. Sa le dau si lor posibilitatea de a ma cunoaste. Au trecut zile, saptamani, luni. In curand se implineste un an de cand am fost aruncat mai mult, decat mi-as fi dorit, intr-un an sabatic. Un an sabatic in care ar fi trebuit sa calatoresc si sa inteleg lumea, sa ma cobor in fiinta mea si sa inteleg care este rostul meu si ce caut eu de fapt in aceasta “calatorie”. 

Am avut parte de o incredere construita in opt ani de continue aplicatii si de credinta ca intr-o zi, departe de aceste meleaguri mioritice imi va fi permis sa ma desfasor in timp si in spatiu. Nu ca nu mi-as iubi tara. O iubesc si probabil ca voi legat ombilical de ea pentru tot restul vietii. Insa nu ma mai simteam util acolo, nu ma mai simteam liber sa traiesc printre oameni mancati de continue lipsuri. Lipsurile fac ca oamenii sa devina egoisti, nelinistiti, incrancenati in viata de zi cu zi. Sa fie tristi, suparati, cu fetele cazute, sa nu mai gandeasca pozitiv, iar asta te face sa fii la randul tau sa te simti incomfortabil si sa devii pe nesimtite unul dintre ei. Nu ai cum sa razi cand vezi ca oamenii din jur au riduri pana sub barba.

Nu stiu de ce nu am plecat imediat. Am mai stat trei luni in tara, dupa ce ni s-a aprobat dosarul de emigrare, nici nu stiu de ce. Poate doar pentru a ne acomoda cu gandul ca vom incepe totul de la zero. Fara familiile noastre, fara casa noastra, fara masa, fara prieteni, doar cu putini bani si multa speranta ca vom gasi aici multi caini cu covrigi in cozi. Doar cu cateva haine si incaltari inghesuite in cate doua valize de fiecare.

Cand am plecat din tara, am plecat pentru ca am stiut ca nu voi mai putea trai si lucra acolo. Vroiam altceva. Si am plecat gandind ca voi face aici orice pentru a putea subzista.

Aici insa am descoperit ca lucrurile sunt altfel. Si aici lucrurile functioneaza de multe ori tot pe baza de cunostinte, de relatii. Aici nu se dau spagi la angajare insa se dau recomandari, se face lobby, se face networking, se fac in cele din urma interventii, dar la alt nivel, mai fine. Iar noi nu am avut parte de astfel de interventii pentru ca nu am avut relatii.

Americanii sunt zambitori, se intalnesc cu tine, te asculta, iti dau senzatia ca esti omul potrivit pentru postul pentru care te-ai prezentat, insa atat… Eu nu am avut sansa de a gasi mai devreme persoana care sa fie dispusa sa investeasca incredere in mine. Am inceput sa iau in considerare variante de joburi necalificate si am aplicat si la cafenele, la pizzarii, la societati de inchiriat masini, in ideea de a iesi din casa si de castiga bani, de a invata engleza mai bine si de a-mi recastiga increderea. La o pizzarie am aplicat pentru un job care presupunea sa iau comenzi telefonice. Am fost intrebat de owner daca stiu ceva despre mancarea italiana. I-am spus ca in fiecare zi mananc spaghetti si pizza. Nu m-a chemat...Radeam si spuneam ca va veni si ea si ziua in care voi sari in job.

Un timp nu m-a cautat nimeni. Nu va imaginati cum este sa astepti in casa, in plina iarna – o iarna foarte grea, lunga si urata – sa ai sute de aplicatii pe sute de joburi, sa construiesti resume-ul pentru fiecare job dupa cerintele specifice si sa nu te sune nimeni. Sau sa te sune, sa ai interviul telefonic si sa astepti in van interviul cu angajatorul. Sau sa ai interviul cu angajatorul, fata in fata, sa ai senzatia ca totul a decurs foarte bine si sa astepti cu sufletul la gura sa fii chemat la al doilea interviu. 

Am avut chiar o propunere sa lucrez intr-o fabrica, sa fac profile pentru acoperisuri de casa. Aici am cunoscut oameni care in tara au fost profesori, ingineri, doctori, care aici lucreaza administratori de cladiri, la parchet, la house remodeling si o fac pentru ca aici castiga bani si ca nu vor sa se mai intoarca in tara. Aici au reusit sa isi cumpere o casa, masini si sa traiasca decent. In ani de zile au reusit apoi sa intre pe joburi mai bune si traiesc acum fericiti cu noul lor trai. Aici nu este o rusine sa muncesti. Am primit o oferta sa invat sa conduc un TIR si sa imi cumpar apoi TIR-ul in rate si din nou eram gata sa accept. Cu o astfel de meserie poti sa castigi 3500 de dolari pe saptamana, dar dormi in masina noaptea si stai numai pe autostrazi. 

Intr-o zi am realizat ca nu mai pot continua. Ca nu mai pot de unul singur. Ca nu mai detin controlul de mult timp. Am renuntat sa stau in fata calculatorului si sa aplic la joburi virtuale. Am stat si m-am rugat Domnului sa vina si sa preia greutatea de pe umerii mei, greutate care crestea in fiecare zi.

Stiu ca m-a ascultat, am simtit asta. Am mai trecut printr-un astfel proces de cercetare cu ani in urma. Simti instantaneu mangaierea. El are un mod special in care actioneaza la momentul considerat de El oportun.

A doua zi am fost sunat de catre o organizatie pentru un interviu. Am fost la interviu. Am fost sunat din nou dupa doua zile sa ma prezint la un al doilea interviu. Apoi la un al treilea. 

Apoi am fost invitat la o saptamana de orientare in cadrul organizatiei. Apoi am intrat in sistem. Lucrez acum pentru ei. Dupa alte doua zile am primit o masina pentru a putea merge la servici...

A trebuit sa ajung in America pentru a-mi aduce aminte ca avem un Dumnezeu viu, ca avem un mantuitor care ne aduce mangaiere si ca trebuie sa ne incredintam viata Lui in toate aspectele vietii noastre. Mi-a trebuit un an sabatic pentru a-mi da seama ca de fapt ceea ce am cautat in acest an, a fost nevoia mea de a fi din nou cu Domnul...

Despre sconcsi, mile si galoane

Nu am mai scris... Pentru ca nu am mai gasit timp, pentru ca nu am mai avut stare si pentru ca nu a fost asta o prioritate. Cineva din tara mi-a spus ieri sa continui sa scriu pe blog si am zis sa ma scutur de lene si sa las ceva ganduri sa curga.
Intre timp am inceput serviciul, am primit un Cadillac cadou iar primavara vine cu fiecare zi ce trece. Aici abia acum incep pomii sa infloreasca, au iesit lalelele la toate colturile de strazi, veveritele se zbenguie, pasarile ciripesc ca niciunde in alta parte. De fapt dimineata, inainte sa sune ceasul, ma trezesc niste pasarele negre cu pieptul rosu care canta frenetic triluri de cum da lumina. Parca sunt canari, desi par niste grauri colorati.

Ieri dimineata mergeam spre munca si am evitat in ultimul moment un ghemotoc de blana pe sosea. Era fara viata... Dupa cateva secunde am regretat ca am nu am inchis aerisile. Era un sconcs mort. Nu stiu daca ati experimentat vreodata mirosul de sconcs. Aici si copiii il stiu. Miroase a benzina, cafea arsa si mosc, amestecate, dar foarte puternic, aproape sufocant, paralizant. Instantaneu mi s-au umezit ochii si a trebuit sa deschid geamul. Tot cartierul era napadit de mirosul paralizant... Seara, cand aveam sa ma intorc, mirosul inca persista, chiar daca blana era lipita acum de asfalt...

Azi dimineata cam in acelasi loc era lovit un coiot, insa apucase sa se refugieze pe spatiul cu flori dintre cele doua sensuri de mers. Semn ca pe acolo trec animale. Aici fiecare cartier sau oras (pentru ca orasele sunt lipite intre ele si sunt de fapt suburbii ale orasului Chicago) are cel putin o padure, un lac si un parc. Parcurile sunt insa destul de mari incat sa adaposteasca diferite specii de animale salbatice, de la gaste si rate pana la iepuri, coioti, ratoni, sconcsi, caprioare, veverite pitice, veverite roscate sau gri si zeci de specii de pasari. Oamenii alearga deja in haine de vara prin parcuri sau paduri, astfel ca animalele s-au obisnuit cu ei. Insa nu s-au obisnuit si cu masinile, asa ca atunci cand traverseaza prin loc nemarcat nu se asigura...

Merg 12 mile pana la serviciu, de obicei fac 40 de minute cu masina sau aproape o ora cu metroul si cu un autobuz. In cele 12 mile consum 1 galon de gaz, pentru ca motorul Cadillac-ului are 4.5 litri... Benzina costa aproape 4 dolari pe galon, adica aproape 1 dolar pe litru. Trec prin vreo 4 suburbii pana ajung in Chicago. Trec pe rand printr-un cartier rezidential, cu case de milioane de dolari, printr-un cartier cu mici magazine de familie, specializate pe carne, peste, bauturi, brutarii, tinichigerii, apoi printr-un cartier de mexicani, apoi printr-un cartier in care blochez portierele masinii si in sfarsit ajung in parcul Humboldt unde ma opresc cu masina efectiv in parc. Mai incolo incepe downtown-ul. Parchez in parc, pentru ca este o sosea care inconjoara parcul si poti parca.
Uneori colegii imi spun ca ies vara in parc si iau pauza de masa - o ora in parc, unde mananca, stau pe banci si se relaxeaza. Parcul este imens, are un mic lac, propriile gaste si un stol de rate.

Am mers acum doua saptamani la un restaurant asiatic. Cred ca am mancat 5 feluri de mancare, de la friptura cu legume pregatita pe loc, peste, stridii crude, porc, pui, sushi, pana la prajituri si fructe. Aveau doua tipe un platou de crabi fierti si bateau efectiv cu cracii la crabi in masa, sa ii sparga si sa manance carnea. Ii doare intre buci ca deranjeaza. Cand pleaca de la masa au burtile patate de mancare, le cad pantalonii sub straturile de sunca si merg agale spre masini, incolonati ca niste roboti care si-au luat doza de energie. Pe mine ma sperie cat mananca omuletii astia. Ai spune ca asta este telul lor.

Cam asa arata strazile, a crescut iarba, este verde pe jos insa copacii insa nu au inflorit toti. Daca a nins pana la mijlocul lui aprilie... saracii si-au conservat energia. Pe langa case nu vezi tipenie de om. Copiii sunt in case, nu sunt lasati sa se joace afara. Nu au voie sa lase copiii nesupravegheati. Asa ca stau in casa, la tv, tableta ori calculator. Nici cainii nu poti sa ii tii in curte peste noapte. Nici vara nici iarna. Seful nostru a avut un caine care statea numai in basement. Insa avea usita decupata in usa si intra singur si iesea din casa atunci cand vroia. Peste noapte ii placea sa stea in zapada si sa adoarma sub cerul liber. Pesemne ca mai si latra la luna. Pentru ca de cateva ori vecinii au chemat politia ca seful a lasat cainele afara si sufera animalul. Sa-i vada pe aia din Romania cum sar in tomberoane si cauta resturi de mancare. Aici animalele au aceleasi drepturi ca oamenii. Daca nu te duci cu animalul la doctor pentru vaccin, iti trimit adrese acasa. In cele din urma vin cu politia sa vada ce face cainele sau pisica.
Sunt cartiere in care oamenii mor de foame (de fapt nu mor de foame pentru ca intre timp au invatat sa fure si sa sparga geamuri, sa jefuiasca si sa ucida pentru bani), in spatele zgarie-norilor, misuna sobolanii iar ei se bat cu caramida in piept ca aici este raiul pe pamant. In plina iarna, erau scandalizati pe la tv ca stau sobolanii in cosurile de gunoi si mai ca intind labele la trecatori sa primeasca de pomana. Nu este raiul...Nu este. Nu mai este. Iar cainii de mult nu mai au covrigi in coada. Pentru ca au lasat cozile in jos si ei. NU mai sunt ce au fost odata. Acum stau altii la rand sa isi aroge rolul primilor, altii care au fost destepti sa isi vanda produsele multe si de calitate proasta, care au redus drastic locurile de munca ale bastinasilor si care au facut ca economia sa sufere. Si sa cada in fiecare an. Daca nu esti atent cumperi si aici produse chinezesti. Textilele sunt facute prin tarile asiatice, nu neaparat China sau prin America centrala. Rar mai asesti ceva facut aici. Iar pe credit se cumpara in continuare. Cardurile de credit sa traiasca...

Nu stiu de ce dar am constatat ca mi s-au sters niste postari. Ori mi le-au sters imperialistii... Noroc cu backup-urile facute. Voi atasa mai jos postarile "disparute", nu este nevoie sa le cititi din nou.



Am plecat
Am plecat de acasa cu gandul ca mergem in excursie... Chiar daca peste ocean, in capul nostru inca nu incapuse ideea ca plecam de tot...
Mama, tata si Luminita s-au abtinut eroic sa nu planga, desi toti aveau un nod in gat, pe care il simteam si eu destul de puternic... Stiu ca au plans inainte dar si dupa ce noi ne-am urcat in masina lui Sorin, care, ca un prieten adevarat, ne-a dus pana la microbuzul ce departe de casa avea sa ne poarte. Am tras cat am putut de kilogramele bagajelor, kilograme care s-au redus practic de-a lungul anilor, in sensul ca inainte puteai lejer sa-ti iei bagaje de peste 30 kilograme. Pana la aeroport m-am imbracat cu doua perechi de blugi, 2 tricouri, un hanorac cu gluga si o geaca de iarna... In buzunarele gecii am mai indesat o pereche de chiloti pentru ca am lasat acasa o sacosa intreaga (...). Efecte personale, aparat foto, cutie cu ochelari, cruci de metal (...) deo lichid, un dictionar de engleza americana de un kilogram, nici nu mai stiu ce am putut pune pe mine, doar pentru a trece cu ceva lucruri in plus...
Bagajele de mana au avut fiecare cate doua kilograme in plus, insa tipa de la check-in ne-a inteles cand a vazut ca plecam in state. Am platit in schimb doua bagaje suplimentare de cala. Am plecat ca magarii, cu doua bagaje de mana si patru la cala.
Cu ceva emotii din cauza vremii nefavorabile din Varsovia, am decolat din Bucuresti cu o jumatate de ora intarziere. Zboprul cu compania poloneza a fost placut, insa compania nu ne-a oferit decat apa si o napolitana. Este criza doar...
Am ajuns in Plonia, am facut din nou controlul corporal si am zis sa bem o cafea acompaniata de cate o tigara. Nesansa insa, in Varsovia in aeroport, nu exista restaurante sau cafenele in care sa se poata fuma... Exista doar o cusca mica din sticla, in care intri, fumezi in picioare si pleci, ca si cand ai fuma langa hota... Aeroportul insa este curat, luminos, aerisit. Dupa jumatate de ora de stat in cusca, timp in care am baut un frape si am facut networking pentru firma la care am lucrat, schimband telefoane cu o cucoana ce avea o firma de publicitate, ne-am intors din nou in sala de asteptare.
Dreamline-rul ce avea sa ne duca in America era alimentat de vreo doua ore de diverse masini, camioane, furnicar de oameni. Ce poti sa faci intr-un aeroport in care trebuie sa stai patru ore intre zboruri? Te pisi o data, dai o roata sa vezi magazinele, mai bei o cafea, mananci ceva soft... Lumea este grabita, apar si ceva carucioare cu copii in zona si ma rog ca acestia sa nu fie colegii mei de scaun...
Ma gandeam ce am face daca ni s-ar rataci bagajele si am ajunge acolo doar cu ce avem pe noi si in bagajul de mana. In acesta am doar blugi, ceva prezervative, parfum, o lanterna fara baterii, stick-uri de memorie si sosete. Cred ca m-as descurca pentru cateva zile...
Ne-am imbarcat in marele Boeing si am decolat. Avionul a zburat spre nord, facand practic o jumatate de cerc pana la destinatie, ocazie cu care am zburat peste tarile nordice, vazand si muntii acoperiti cu zapada din zona subarctica, apoi peste Canada si in sfarsit in America. Zborul a fost lung, mai bine de noua ore si ceva. Va inchipuiti ca 250 de oameni se duc la toaleta de doua ori cel putin in intervalul asta? Ei bine, am stat la doar doua randuri de patru din cele opt toalete, astfel ca nu prea am putut atipi, nu din cauza mirosului ci din cauza foielii si a usilor deschise si inchise in mod repetat. Dupa circa 7 ore de zbor, deja unii pasageri mergeau in cerc prin avion, pentru a se dezmorti...Am mancat, am baut, am vazut filme, am mancat, am baut, am completat formulare pentru vama americana si in sfarsit am aterizat. Am stat aproape doua ore la coada la control pasapoarte, ne-am lasat mirositi de un caine care adulmeca orice fel de fructe, legume ori mancare - lucruri interzise la intrarea in state, apoi la biroul special unde am predat plicurile galbene sigilate la ambasada din tara.
Un indian cu turban in cap a ales sa se opreasca si sa se roage cu ochii inchisi timp de trei minute, in timp ce in spatele lui alti 300 de oameni asteptau sa intre la control pasapoarte. Nu va inchipuiti ca cineva l-a depasit sau i-a spus ceva...
Ne gandeam cu groaza ce se va intampla daca un ofiter ar vrea sa ne controleze bagajele. La cate lucruri vidate in pungi aveam noi, daca le desfacea cineva, am fi iesit ca Mos Craciun cu hainele pe brate din aeroport. Un chinez era deja cu toate bagajele vraiste si se chinuia sa le puna inapoi in geamantane... Am trecut fara probleme si de aceasta bariera si ne-am amestecat printre cele zece milioane de oameni care traiesc in megalopolis. Am putut sa remarc imediat masinile mari, puternice, soselele late si aglomerate, curatenia, trenul de suprafata care ajunge si in mijlocul orasului Chicago pe deasupra strazilor.
Am ajuns äcasa", unde prietenii nostri au avut grija sa gasim frigiderul plin cu toate cele necesare traiului pe o saptamana, dar si alte obiecte de uz general. Asa este traditia, ca atunci cand un nou venit vine in America, sa incerci sa-i faci viata mai usoara, in amintirea momentelor in care fiecare din cei de aici au venit si au primit ajutor. Am fost invitati la masa de o familie de alti prieteni romani, unde am aflat ca o familie de ratoni vine seara si face circ in gradina...
Azi ne-am trezit in America... si vom incepe recunoasterea locurilor apropiate.

Biroul

Daca tot am incepeut periplul interviurilor, am zis sa nu refuz la inceput pe niciun doritor... Adica ma suna omuletii, le spun cine sunt si ce vreau si stabilesc intalniri cu ei. Le spun sa-mi trimita adresa ca sa stiu pe unde sa ajung, imi trimit oamenii toate detaliile, le bag pe google maps si vad cam cat timp imi sa ajung pana acolo cu metroul si apoi pe jos, insa intotdeauna ajung ca mamarea cu jumatate de ora inainte. Ma mai plimb peste pod pana la Chicago Tribune, mai fac o poza la vreo expozitie, ma mai bate putin vantul care urla printre cladiri si ma intorc incet catre locul faptei nepetrecute inca...

Insa pana te legitimezi de doua ori cel putin, pana ti se da permisul de libera trecere si pana urci cu liftul, ajungi numai bine, cu 5 minute inainte de ora fixata.
Sa nu va inchipuiti ca este usor de facut un interviu in alta limba. Astia te miros de la o posta ca nu esti de-al lor... Azi spre exemplu, am fost la una dintre cele mai mari firme de recrutare din tara asta. Am ajuns la baa blocului, am intrebat portarul daca acolo este adresa. Mi s-a raspuns ca da, multumesc si trec mai departe catre alt filtru. In lobby, doua conitze tasteaza cu unghiile mari pe doua monitoare.
- Cum va numiti si unde mergeti?
- Ma numesc Ionel si merg la cutare birou.
- Si cum va numiti? (...)
- Ionel ma numesc, in engleza este un fel de John sau mai degraba Johnny...
- A, Lionel?
- Da, da, spun fara sa ma mai gandesc ca deja individa avea buletinul meu in mana, pentru a-mi da libera trecere catre biroul situat la etajul 33. Pe biletul tiparit si inseriat cu cod de bare scria mare Lonel Gheroghiu... Fuck off...
Urc cu liftul, de data asta gasesc butoanele lesne. In lift un mexican dupa fata, coboara si el la acelasi etaj, semn ca isi cauta si el o slujba. Am ghicit, la receptie va primi si el un chestionar pe care fiecare aplicant trebuie sa il completeze.
- Cum va numiti? ma intreaba o duduie neagra toata...
- Lionel spun si ii intind buletinul...
Imi da formularul si imi spune sa astept pe un scaun imens.
Un omulet roscovan vine la mine si se prezinta. Este persoana cu care am discutat telefonic, cel care mi-a vazut resumeul dintre alte sute si care a considerat necesar ca trebuie sa vorbeasca cu mine.
Intram intr-un birou cu o masa si patru scaune, ma invita sa iau loc si in acelasi timp ii spun fara sa gandesc, in engleza mea cu accent de est european:
- Cred ca aveti cel mai frumos birou din Chicago!
- Vroiam sa te intreb de ce ai scris ca esti diplomat in resume, dar acum imi dau seama ca nu are rost sa te mai intreb...
Am trancanit patruzeci de minute, i-am spus ca iubesc zgarie norii, ca sunt foarte bun in ceea ce fac, ca vreau sa invat sa lucrez in audit intern pe reglementarile lor si am sfarsit discutia cerindu-si scuze ca nu am primit inca documentele din cauza crizei bugetare a guvernului... De data asta am zambit tot timpul, am vorbit mai mult decat prima data, l-am intrerupt ori de cate ori am avut ocazia si la final mi-a spus ca sunt atat de specializat incat nu se poate s nu imi gasesc job intr-o corporatie, iar el va pune umarul la acest lucru...
Am iesit din nou increzator, am coborat rapid cu liftul de mi-au pocnit urechile cand am ajuns jos si m-am pierdut in multimea care incepuse sa rupa usile in The Loop.

Nici nu ma mai uit in sus, pentru ca m-ar durea gatul din cauza spondilozei. Vad insa detalii pe care nu le-am vazut prima oara. De pilda ca unele cladiri mai vechi urmeaza a fi demolate, facand probabil loc unor cladiri moderne, din sticla. Pe strada miroase frumos, a paine coapta, a prajituri si a parfum fin.

La metrou o aglomeratie cum nu am mai vazut aici, insa am aflat ca as este la ora de varf.  Atunci am luat un tren in sens invers, am mers doua statii si am coborat, luand trenul in sens invers si prinzand un loc bun, langa usa dar nu langa geam. La geam intotdeauna este frig, pentru ca aerul rece este impins pe langa geam. Langa mine un om de peste 45 ani citea ceva de Mark Twain. Citea si ii pica capul in piept la fiecare doua minute. Dar el intorcea cu grija paginile de fiecare data cand se trezea din motait, intre doua statii... Lumea obosita, motaie in cur dar nu uita sa coboare la statia lor. Sau poate uita si se intorc ca teleghidatii... Azi s-a ieftinit biletul, o calatorie dus-intors costa 3 dolari.

Despre diferente

Probabil ca nu le voi scrie atunci cand amintirile imi vor fi alterate de viata de aici. 
Acasa eram obisnuit sa deschid geamul si sa arunc de la etaj un os, ori de cate ori rezulta un os de la masa mea. Un ...Bobita era intotdeauna prin zona si se hranea cu el. Practic era ceva normal sa vezi geamuri deschizandu-se si sa vezi locatari hranind animale, fie caini ori pisici. Eu obisnuiam sa hranesc si familia de pescarusi ce avea cuibul pe blocul din fata. De cate ori deschideam geamul de la balcon, ei erau deja in aer, venind catre mine. Cate piei intregi de pui au mancat pasarile alea, ma mir ca nu au murit de colestorolul depus pe venele lor... Acum cred ca se uita in gol la geam...
Aici as putea arunca oase pe geam. Dar nu le-ar manca niciun caine si nicio pisica. Aici nu exista animale fara stapan. In plus, daca as repeta gestul si m-ar vedea vreun vecin, cu siguranta ca as primi vreo amenda usturatoare... Aici se arunca doar lucruri. Dar nu pe geam. Se lasa frumos pe o peluza de iarba proaspat tunsa. Gasesti fotolii, scaune, paturi, aparate electrocasnice, pianine, crose de golf (marturisesc ca am luat si eu un set de 4 crose de golf Wilson), toate in stare buna, curate, pentru a fi folosite de altii care au nevoie.
Aici oamenii care au animale se ingrijesc de ele. Ies cu cainii la alergat, le cumpara hrana uscata si umeda, vorbesc cu ei, le strang dejectiile de pe strada, ii duc la doctor si plang cand acestia se imbolnavesc sau mor. La noi cainii sunt loviti, injurati, alergati si obligati sa traiasca in preajma ghenelor de gunoi, pentru a putea subzista. Pe soselele din Romania vezi zeci de cadavre de caini pe strada, de multe ori lasate prada corbilor cu zilele... Au animalele vreo vina pentru ca s-a ajuns in acest impas? Au vreo vina pentru instinctele lor? Au autoritatile romane vreo vina pentru ca hoarde de animale fara stapan exista in fiecare din orasele noastre? Da, au, pentru ca s-au indestulat cu banii destinati strangerii acestora si construirii de adaposturi pentru ei. Banii s-au folosit doar pe hartie iar alesii urbelor noastre si-au umflat conturile si burtile din banii contribuabililor.

In Constanta, primaria a avizat eliminarea liniilor de tramvai din oras, pe motiv ca acestea nu sunt estetice si ca sunt foarte costisitoare atat sub aspectul mentenantei cat si sub aspectul inlocuirii garniturilor. "Cineva" a scos sinele de cale ferata, a strans cablurile de alimentare (din cupru) si le-a valorificat la fier vechi. "Altcineva" a negociat achizitionarea autobuzelor alora diforme, care nu incap pe o singura banda, pe bani grei si pe comisioane si mai grele, autobuze care nu au aer conditionat vara si nici caldura iarna. Constantenii nu merita sa circule civilizat, ei trebuie sa stea in caldura sau in frig in autobuze. Imi aduc aminte ca in copilarie, vechile troleibuze aveau la geamuri suruburi, pentru a nu fi deschise iarna, dar acestea ramaneanu pe geamuri inclusiv vara, creandu-se conditii propice unor veritabile saune cu mirosuri pestilentiale.
Aici, fie ca vorbesc de tren, metrou ori autobuz, toate au aer conditionat. Cand urci in autobuz, poti plati cu bani, cu card ori poti avea abonament. Banii sunt inghititi de un automat aflat langa sofer, care niciodata nu va pune mana pe bani. Ti se va elibera bilet de la automat si vei gasi intotdeauna loc pentru a sta jos. In fiecare statie exista cate o banca pe care poti sta. Autobuzul are statie la fiecare colt de strada, iar statia este anuntata de catre un robot cuplat la un sistem GPS.
Daca vrei sa cobori, poti sa tragi de o sufa de metal dispusa prin niste ochiuri metalice atat pe dreapta cat si pe stanga autobuzului, chiar langa geamuri. Daca vrei sa iei si bicicleta cutine, nicio problema. In fata autobuzelor exista o mica rampa care se extinde si care permite transportul a doua ori trei biclete in acelasi timp. Nu vei taxat in plus pentru aceasta, iar soferul va fi intotdeauna amabil sa te ajute sa iti pui bicicleta pe rampa speciala.
Daca vrei sa stii cat timp vei sta in statie, poti trimite un sms la un numar indicat pe tabla statiei si vei primi un mesaj cu numarul de minute pe care trebuie sa le astepti. La fiecare statie de metrou exista pasarele care te scot intr-o parte ori alta a drumului express. La fiecare iesire de metrou sunt mici autogari, amenajate cu peron, numere de autobuze si cu traseul fiecaruia in forma de harta, din care pleaca doua, trei sau mai multe autobuze catre diferite directii care nu au legatura directa cu metroul. Sunt lucruri simple dar care fac diferenta intre est si vest, intre normal si "las-o ba' ca merge asa".

Am mai scris despre asta dar voi mai scrie. M-a prins ploaia pe strada si neluand umbrela cu mine m-am adapostit sub o streasina. Am observat ca apa de pe sosea nu este murdara atunci cand este aruncata de rotile masinilor. Nu ai nici macar ocazia de a fi improscat cu noroi atunci cand ploua ci doar cu apa curata. Desi slabe sperante: intre sosea si bordura exista un mic sant de colectare a apei, ce se scurge in prima canalizare de la colt de strada. Apoi intre bordura si trotuar exista o peluza de cel putin un metru jumatate sau doi, astfel ca indiferent cat de mult ar stropi masinile, apa nu ajunge pe trotuar. Iar faptul ca este iarba pe fiecare centimetru de pamant, nu permite pamantului sa ajunga pe carosabil. In plus, aici nu se merge pe jos, dar asta se vede dupa dimensiunea bucilor de cur.

De ce le mai scriu ma veti intreba... Pentru ca am fost orb iar acum vad, va voi raspunde.
Pentru ca la ei se poate iar la noi nu. Pentru ca trebuie cerute toate lucrurile astea nu doar puse pe hartie o data la patru ani, ca promisiuni si atat. Pentru ca trebuie ca oamenii sa stie ca au puterea sa schimbe lucrurile acestea, pentru ca oamenii pusi de ei sunt in slujba lor si platiti de ei. Si ca trebuie sa isi pastreze promisiunile. Altfel, toti cei care mint trebuie sa plece acasa. Indiferent de culoare politica.

Monotonie

Pentru ca aveam déjà un interviu programat la mijlocul acestei zile si pentru ca am fost sunat si am acceptat un altul, am zis sa fie in aceesi zi macar, daca tot este sa ma deplasez in downtown.  Zis si facut, le-am pus la interval de o ora unul fata de altul, o ora din momentul in care se termina primul…

Am luat metroul si am plecat catre primul interviu. 

Am coborat la statia Monroe si am luat-o pe jos catre prima tinta. Evident ca am ratat strada cautata. Este foarte usor sa gresesti directia daca nu te uiti bine pe harta si la indicatoarele strazilor. Am pierdut cam trei minute, apoi am ajuns in cele din urma cu 15 minute inainte de ora fixata. 

Ca sa nu fiu taran, am asteptat in fata cladirii cateva minute, astfel incat sa ajung la interviu cu fix cinci minute inainte. De data asta a fost la etajul 5. Trec de biroul de securitate de la parter – in fiecare cladire exista cate unul – daca nu esti pe lista de invitati nu vei trece niciodata… 

Ajung sus, in lobby nimeni. Ma pun closhca pe un scaun crezand ca va veni cineva sa ma intrebe de sanatate. Aiurea, vazand ca este deja ora fixata pentru interviu, ma ridic si vad scris cu litere de o schioapa ca daca nu este nimeni la birou – la secretariat – sa sun un numar. 

Cand ridic receptorul, o duduita vine la spatele meu, imi intinde mana, se prezinta, ma prezint si eu si inainte de a ma intreba daca vreau un pahar cu apa ma pune sa-mi fac spelling la primul nume… Ai – o – en – i- el… Ma conduce intr-un birou cu doua scaune si ma uita acolo…

Dupa circa un sfert de ora de asteptare, vine si omul meu. Plin de viata, de fapt pocnind de viata, facem cunostinta si ne asezam batraneste la taclale. Imi spune ce ar trebui sa modific la resume pentru ca directorii de resurse umane sa fie atrasi de el de la prima vedere. Sunt sfaturi bune, pentru care i-am multumit. Ma intreaba cat vreau salariu, unde vreau sa lucrez, daca vreau sa calatoresc, daca vreau in public sau in privat, daca am ajuns bine cu trenul, asa cum mi-a recomandat el, daca mi-ar placea o corporatie si da din cap incantat sa auda ca déjà am aplicat la una din cele enumerate de el.

Vreme de patruzeci de minute discutam, apoi ne apropiem de final. Imi spune unde anume am gresit in abordarea interviului: “nu ai zambit deloc vreme de 15 minute”, desi eu zic ca mi-am latit cat am putut de mult gura, in zambete fortate, ca raspuns la zambetele lui. “Nu te-ai miscat vreme de 20 d e minute, nu ai dat din maini, nu ai fost relaxat. Acum este bine, insa la intalnirea cu firma si cu personalul decizional trebuie sa dai impresia ca nu esti stresat si ca esti omul care le trebuie.  Trebuie sa fii ca o …poveste”. 

Toata lumea vrea povesti. Alerg pe scari si ajung in strada. Interviul a durat mai mult decat anticipasem. Am la dispozitie 20 de minute sa ajung la cealalta adresa. Afara frig de zici ca sunt in curul gol, ca imparatul ala din povestea cu hainele imparatului… Traversez un pod din ala basculant, trec cateva treceri de pietoni, ajungand in final la cea de a doua cladire, pentru al doilea interviu. 

Ma prezint la securitate si spun ca am intalnire cu Durlica (…). Asta, un mexican dupa numele de pe ecuson, ma cauta in system, isi rasuceste mustata si plin de importanta imi spune ca nu sunt pe lista… si sa o sun pe Durlica sa-I spun ca sunt jos… ca in filmele cu prosti. O sun pe Durlica si ii spun ca sunt jos… “How you spell your name”? Vaco imi vine sa-I transmit… ti-am spus si ieri la telefon. Ai – o – en – I – el… “Ok, in five minutes you can check again, the security must find your name in the system…”.

Dupa cinci minute ma duc iar la gardian. Bineinteles ca numele meu nu era in system. Il rog pe individ sa sune daca nu ma crede la societatea in cauza si sa vorbeasca cu Durlica, sa se convinga de faptul ca am intalnire cu ea. Ceea ce si face omul… Dupa ce vorbeste, da din cap si spune ca este greu cu tehnica, inmanandu-mi un carton cu “unknown name”…

Urc la biroul cu pricina, formez un numar din lobby si astept cuminte pe un scaun sa vina Durlica. Si ea vine. Si ne prezentam si dupa prezentare as fi vrut sa plec imediat… Din colturile gurii femeii se scurgeau doua firisoare de …lipici alb. Am crezut ca nu vad bine, am intors capul si m-am uitat din nou. Da, ceva alb ii curgea din cura, pe la ambele colturi ale gurii. 

Nu ma leg de faptul ca era grasa, ca era neepilata pe maini, ca avea un pantalon ca de trening pe ea, cu bilute de la cat era de forjat, ca se scarpina intre tzatze, de faptul ca avea parul nespalat si de faptul ca nu era imbracata adecvat cu firma in care lucra. Nu. 

Dar cand iti curge un soi de iaurt din gura, la ce cacat sa te gandesti? Ca e timpul sa razi sau sa fugi cat mai repede? Nici una nici alta. Sa trecem la treaba… Am discutat putin apoi m-a intrebat de ce am venit aici, ca toti cei de aici vor sa plece in Europa. Fara sa stau pe ganduri, am intrebat-o daca ea ar pleca… Oo, cate nu mi-au venit sa spun in acele moment, dar m-am abtinut… A urmat un intreg sirag de vorbe din partea ei, care trebuiau sa aibe darul de a ma convinge ca am facut o greseala ca am plecat din tara. M-a intrebat daca la noi in tara avem ssn. Ii spun ca avem ceva de genul asta dar este mentionat si pe buletin. Imi cere buletinul sa vada si ea numarul respectiv si imi spune ca este mare si urat... In final mi-am dat seama ca trebuie sa iei oamenii asa cum sunt, pentru ca nimeni nu este perfect nici aici. Si ca din cauza asta exista diversitate si din cauza asta tara asta este unde este. Si intr-un fel mi-am luat gandul ca aceasta femeie va putea sa-mi gaseasca mie vreodata o slujba...

Am iesit din nou pe strazile din downtown unde exista oameni pe trotuare, la orice ora

din zi. In metrou toata lumea facea apel cu sarg la strugurel, fie barbati fie femei. Mi-am dat si eu cu limba peste buze si am constatat ca sunt arse de vantul care sulfa ca turbatul printre zgarie nori. A mai trecut o zi, am mai primit o promisiune. In metrou lumea citeste, se uita absenta pe geam, se scarpina in cur sau in nas, nu conteaza ordinea la multi dintre ei, coboara si merge incolonata spre scarile rulante. 

Doar eu folosesc scarile clasice, pentru a face putina miscare. Multi ma privesc ciudat dar a inceput sa ma doara si pe mine in cur…

Si afara ploua...

Ma uit la gramada de oameni din fata mea. Este o gramada organizata, pe doua randuri, unul la un pas in spatele celuilalt. Oamenii stau la coada pentru permisul de condus ori pentru buletin de identitate. La biroul de informatii ti se verifica documentele, apoi ti se da un bon de ordine. Te asezi cuminte pe un scaun si te uiti pe un monitor, pentru a vedea la ce ghiseu vei fi chemat.

Si esti chemat. Esti intrebat care este inaltimea ta si surprins ii spui omului inaltimea in centimetri. El nu pufneste si nu se enerveaza. Scoate de sub tejghea un tabel si se uita la echivalentul in picioare si inch: 5 and 10. Sa fie primit! Te intreaba greutatea si i-o spui in kilograme… How many pounds? I don’t know, look in the table… si omul isi noteaza constiincios in calculator cate aproape jumatati de kilogram ai… Te mai intreaba ce culoare are parul tau si daca vrei sa fii donator de organe. 

Da, de ce nu, ce sa mai fac cu ele dincolo? {Poate penisul sa-l pastrezi. Cine ar vrea un penis de pomana? Cum sa folosesti un penis uzat déjà? Cum sa pui mana pe el si cum sa il folosesti cu nevasta? Eventual ala dinainte sa fie negru si tu sa fii alb…}. Platesti la un ghiseu apoi ti se da un chestionar cu trei pagini si te asezi la una din bancutele de scoala, exact in fata ghiseului, sa te poata vedea omuletii de acolo ca nu incerci sa tragi cu ochiul din vreo carte. Constati ca intrebarile sunt aproape identice cu cele invatate online, dar ca mai sunt si surprize. 

Te duci apoi temator catre ghiseu, cu coada intre picioare, stiind sigur ca ai gresit doua sau trei intrebari, dar fiind absolut convins ca la semnele de circulatie nu ai gresit niciunul din cele 15 afisate. Respiri usurat cand vezi ca ti se scrie “test passed” pe chestionar si ti se elibereaza o adeverinta in vederea examenului de condus.  Daca vrei buletin, aduci exact aceleasi acte, acelasi “interviu” numai ca la sfarsit faci foto, iar dupa un minut buletinul iti iese automat dintr-un burlan si iti este inmanat. Sunt vreo 20 de astfel de birouri in tot orasul. 

{De la ferestrele apartamentului, putem vedea avioanele ce aterizeaza sau decoleaza de pe O’hare. Intrucat aeroportul este in imediata apropiere, poti vedea clar numele companiilor inscrise pe fuselajul avioanelor. Chiar acum a trecut un Lot, mai devreme a trecut un Turkish. Ma gandesc ca aduc aer din Europa si pentru 10 secunde ma las cuprins de nostalgie.}

Am ales sa sacrificam un dovleac, de fapt un dovlecel  primit de la niste prieteni. Si l-am sacrificat facandu-l placinta. Nu va inchipuiti ca a avut gust de placinta de dovleac la fel ca acasa, insa a mirosit si la noi a ceva bun. Am pus placinta la 200 grade, asa cum erau instructiunile in reteta si am asteptat. Si am asteptat si am tot asteptat sa inceapa sa miroasa a ceva. Dupa mai bine de douazeci de minute mi-am dat seama brusc ca am fi asteptat toata seara in zadar. Gradele de pe cuptor sunt in Fahrenheit aici... (la fel cum toate unitatile de masura sunt cele englezesti… poti sa bei o bere de fix 539 ml, poti lua un borcan de …ceva la 680 grame, o cutie de Pepsi are fix 355 ml, insa majoritatea preturilor sunt facute pentru un pound – lb – care are in jur de 450 grame).  Asa ca am pus temeinic butonul la 350 grade si in alte douazeci de minute am putut scoate o placinta rumena, apetisanta. Intre timp a inceput sa sune si alarma de incediu pentru ca zaharul de deasupra placintei s-a topit si a generat putin fum, suficient insa sa declanseze alarma…. Am mancat placinta insa nu am ramas cu gustul ala de placinta dovleac copt.

 

Cimitirele sunt aici atat de … primitoare… Nu prea vezi cruci, au doar pietre funerare, risipite aiurea printr-un cimitir in care exista foarte multi pomi si o iarba tunsa pe care poti sa joci golf. Mormintele nu sunt atat de apropiate ca la noi, unde practic nu ai cum sa treci de la un mormant la altul fara sa calci uneori pe capace, vorbesc de cimitirele vechi. Ai mei ma tot bateau la cap in tara, sa merg sa vad cavoul familiei, cumparat de ei, ca este central, pe langa aleea principala si ca este atat de frumos si curat… Am refuzat mereu… Aici, unul din cimitire, cu litere de o schioapa, isi face un soi de antireclama pe un panou, in incinta cimitirului, langa strada: Don’t drive fast! We can wait you! Iti vine sa razi si nu prea…

A venit iarna...

- Si acolo locuiesc oameni?
- Da, locuiesc si oameni...
- Hm, nu am vazut decat in filme tinuturile respective! Erau trasuri care mergeau prin padure iar in urma lor alergau lupii... Si Dracula era vampir noaptea...
- Ei bine, acum nu mai sunt trasuri si nici lupi care alearga dupa trasuri...
- Dar Dracula a fost real? (...)
- Da, a fost real, va voi trimite cateva fotografii in email, sa vedeti instrumentele de tortura din castelul lui...
- Waw...

Oamenii se uita la mine uneori ca si cand ar vedea ceva venit din cosmos. Ba parca ar vrea sa puna mana pe mine sa vada daca sunt real... Lor le plac povestile. Le plac povestile la nebunie. Si daca le plac, trebuie sa incepi cu o poveste, nu? M-am nascut asadar pe undeva pe langa Transilvania...

Luni am plecat la un interviu pe ploaie. O ploaie marunta si un aer rece, ce avea sa ma patrunda pana la oase in cele 7 minute de mers pe jos pana la Blue Line. Umbrela a fost buna atat pana acolo cat si in celelalte sapte minute de mers pe jos de la Clark pana la turnul in care isi are sediul compania la care am fost. Urmeaza binecunoscutele formulare si intrebarea clasica: how do you spell your first name? 
- Just call me John, please!
- Well, it's so simple to call you John!
- Pe bune?
- Sorry?
- No, I just don't know where I have to sign this form...

In biroul in care sunt condus se vad picaturile de apa cum curg pe geamuri. Masinile se vad ca niste furnici, oamenii nu se vad deloc. Trei etaje mai sus se vad norii. Dupa jumatate de ora de discutii, m-am oprit brusc uitandu-ma pe geam.
 - It's snowing!
- Yes it's my first snow in this town!
- Well, it's a very ugly weather.
- We have a few words for this kind of weather.
- Well?
- To stay in bed and count some money...
- Haha, it's a very good one! Which money? ...

Plec si vantul ma ia pe sus, cu tot cu palton, fular si umbrela. Ajung la metrou exact dupa cinci minute dupa ce cartela a expirat (in doua ore poti face trei transferuri). Imi cumpar o alta si intru pe peron. Aglomerat ca la zidul plangerii. Este ora patru si toti rup usile birourilor. Miroase a iarba arsa... In metrou lumea atipeste. Constat ca pot atipi si eu intre doua statii. 
 .............................................................................................................................................................................
Ma trezesc insa si ma gandesc la circul de cacat care se desfasoara iar in tara intre presedinte si prim ministru. Nasolul asta de Ponta, in loc sa fie ingrijorat de soarta bietilor romani, care in prag de iarna si sarbatori sunt saraciti de birurile puse de guvernarea lor proasta, pe el il fute grija de pamantul presedintelui. Sa infiinteze comisiii guvernamentale platite din banii prostilor, sa aibe si ei activitate si ore pontate. Doamne, cum se mai fura banii bietei noastre tari. 

Nasolule, opreste-te cu circul asta ieftin ca o dai rau de tot prin buruieni… O sa ramai in istorie ca cel mai prost premier din istoria tarisoarei asteia. Care nu se poate stapani sa nu rascoleasca rahatul, care este aservit baronilor ori trusturilor media. Pacat ca esti tanar si poti fi capabil! Si in postul asta nu esti copilot, ci chiar pilot... Tara asta nu poate fi condusa din studioul A3, seara de seara. Tu trebuie sa citesti seara analize, tendinte, cifre, sondaje, sa iei a doua zi decizii si sa nu mai dai in presedinte sau in PDL. Uita-i, sunt istorie, asa cum istorie vei fi si tu. Tu ai alte griji pe cap: sa ii faci romani mai bogati, sa le micsorezi birurile, sa le faci viata frumoasa, ca de aia esti social, ca democrat nu vei fi niciodata... Dar ai grija ce loc vei avea in istorie baiatu’! Doar cu mistocareli ieftine nu stiu pe cine poti sa mai minti. Doar cu un limbaj dual nu poti sa convingi pe nimeni din afara. Trezeste-te domnule prim ministru si fa bine sa conduci tara asta, ajunge cat cacat ati scos toti din guri. Ati face bine ori sa va stergeti la gura ori sa incercati sa scoateti si altceva, gen idei de a aduce bani in tara, de a aduce investitii si de a stopa furtul fara margini de care se ocupa porcii vostri din partid de cand ati venit la putere...Nu spun ca ceilalti nu au furat, dar de aia ati castigat voi, pentru ca i-ati blamat pe ceilalti si i-ati mintit pe romani ca voi sunteti mai buni, oare a cata oara...?

Acum chiar nu stiu cine este mai nociv pentru tara, dar inclin sa cred ca Viorel se distanteaza de ultimul clasat…  
Cobor din tren si inca ma gandesc de ce trebuie sa suporte romanii cacatul asta zilnic si de ce nu pot evolua, de ce nu pot trai mai bine, de ce trebuie sa plece din tara, de ce nu pot avea facilitati mai bune si un trai mai bun? As spune ca revolutia nu le-a servit la nimic. Nu am invatat nimic ca natie. Nici macar ca avem dreptul democratic sa protestam… impotriva grosoloniei, incompetentei, minciunii, manipularii si a nesimtirii celor ce conduc acest neam…

Calatoria cu trenul

M-am trezit din zori, stiind ca voi avea o zi mai grea. Urma sa imi intalnesc mentorul sau cel putin pentru moment, antrenorul. "The coach", R. avea sa ma astepte in statie, in una din suburbiile megalopolisului. Asadar am luat metroul pana in centru, am facut cam 50 minute. Imbracat lejer, business casual cum ma rugase R. Am ascultat engleza in casti pana la Jackson station, apoi am coborat din metrou si am urcat (...) pe marele bulevard.

Un bulevard strajuit de monstri de otel si sticla. Mi-am ridicat cu nesat gulerul paltonului si am apucat spre gara centrala. Frig, un vant taios, putina ceata si fulgi de zapada, oameni zgribuliti si grabiti sa intre in cladirile incalzite, miros de cafea si prajituri, la fiecare colt de strada, unde exista astfel de localuri, care furnizeaza energie la zeci de mii de oameni zilnic.
Dupa zece minute de mers pe jos (as fi putut cobori la o statie mai apropiata dar nu mai mersesem inainte pe acolo si mi-am spus sa nu stau sa pierd timpul uitandu-ma pe harta) am ajuns la gara. Am avut senzatia ca mai fusesem acolo, poate din cauza filmelor turnate in aceasta gara.

O arhitectura impunatoare, curata luna, impodobita deja de sarbatoare, gara arata ca un muzeu de la noi... O gara prin care trec zilnic 120.000 oameni, al treilea mare nod feroviar al tarii, desemnata in 2012 unul dintre cele mai frumoase locuri din US. Va inchipuiti ca nu exista o singura hartie pe jos, ca te poti aseza direct pe jos - multi dintre calatori o fac de altfel - nu te murdaresti pentru ca nu exista noroi nici atunci cand ploua.

Ei bine, ca un veritabil provincial, am studiat mai intai totul in detaliu, apoi m-am asezat la coada la bilete. Impropriu spus coada, pentru ca erau 3 persoane la rand si doua ghisee deschise. La alte 5 aparate iti puteai lista online biletul, iar alte 10 ghisee erau inchise la ora respectiva, probabil din lipsa de calatori. Harti si orare de mers gratuite pentru toate liniile ce deservesc metropola, orice informatie ai nevoie o gasesti fara sa-ti pui prea multe intrebari. Politisti cu caini special dresati pentru a descoperi substante sau pachete suspecte, dar foarte discreti si politicosi cu pasagerii. Cineva a intrebat de ce stau cu cainii in gara si se plimba. Raspunsul a venit simplu si politicos: "Pentru siguranta dumneavoastra, doamna".

Eu venisem cu 30 de minute inainte, stiind ca este un loc foarte aglomerat, cu foarte multe terminale si cu multi calatori. Ei bine, am stat cele 30 de minute in tren, in care urci efectiv din gara, printr-o poarta automata, fara a iesi insa sub cerul liber. In fapt trenurile sunt garate sub zgarie nori...

Trenul, cu etaj, curat, cu vagoane gen bou-vagon, aerisite si spatioase. Primesti instructiuni sa iti pui biletul pe spatarul scaunului din fata, pentru a fi luat si perforat de conductor, pentru ca nu cumva acesta sau vreun pasager sa faca scurta la mana... Din aceeasi gara, o alta companie opereaza trenuri ce parcurg toata tara, deci pe distante mari si foarte mari.

Am mers cu trenul 45 de minute, exact atat cat era planificat. Distanta dintre statii este de 3 minute probabil, dat fiind faptul ca au fost cel putin 15 statii, dar treul prinde viteza destul de mare intre ele. Nicaieri nu am vazut camp gol sau spatii goale intre statii. Case, cartiere rezidentiale, parcuri, conace, casute, treci efectiv dintr-un orasel in altul fara sa-ti dai seama. Calea ferata are trei linii. Una de dus, una de intors, iar cea din mijloc pentru trenurile expres, de viteza, care nu opresc in toate statiile.

Am ajuns la destinatie, m-am intalnit cu "the coach", am discutat, am primit ponturi, am primit incredere si probabil ca am castigat simpatia interlocutorului meu. Am mancat cate o salata de legume bio (este si aici la moda) care a costat fiecare cate 19 dolari...
Am plecat, nu inainte de a-i povesti cate ceva despre Dracula, despre faptul ca Bucurestiul nu este la tara, ca poti face vacante minunate in Transilvania fara sa te manance lupii si ca tara mea nu mai este aceeasi tara in care acum 24 de ani ne-am impuscat "dictatorul care asuprea toata populatia", desi naravurile unora au ramas aceleasi si ar merita aceeasi soarta.
Cand am ajuns in downtown, dupa 45 de minute, ningea din nou. Am mers pe scurtatura si m-am aruncat aproape congelat in prima gura de metrou intalnita. Aveam sa ma intorc pe aceleasi scari, pentru ca gura respectiva nu deservea metroul meu...

La metroul azi canta un nene la un xilofon. Din pacate, nu am avut timp sa il ascult, insa l-am filmat cateva secunde, in timp ce alergam sa prind metroul. Cand am coborat, am fost nevoit sa-mi pun aparatoarele pentru urechi, nu de alta dar as fi ajuns acasa cu ele degerate. Azi erau cam 18 grade Fahrenheit, adica aproape -8 grade C. Insa vantul amplifica senzatia de frig, intocmai ca la noi pe faleza iarna.

Din experienta de azi, am ramas inca in cap cu intrebarea: cum de este atat de curat intr-o gara prin care trec zilnic zeci de mii de oameni. Cum de nu miroase a urina, a rahat, cum de nu ti se lipesc pantofii de gresia de pe jos, cum de nu se cerseste, cum de este cald, cum de te simti ca si cand te-ai afla la teatru, la cinema sau la mall...? Toate acestea intr-o cladire data in folosinta in 1925...

200 metri garduri

Ei bine, sa nu va inchipuiti ca aici oamenii nu se inghesuie la cumparaturi asa cum se inghesuie romanii in tara prin supermarketuri. Si aici cumparaturile sunt sport national. Americanii cumpara orice daca este ieftin, eventual la oferta. Si aici aproape totul este ieftin si la oferta... Zici ca sunt la curse cu cosurile de cumparaturi...
Spre exemplu, poti cumpara un curcan de 12 lb (1lb = 450 gr) cu 12 dolari. Dar nu l-am luat pentru ca fiind mare are multe oase... :)
O sticla de miere de albine de 5 lb (2.27 kg) o poti cumpara cu 12.49 dolari.
Un pachet de pulpa de porc fara grasime, carne macra de 8 lb il poti lua cu 15.52 dolari.
Un borcan de castraveti murati de 2 lb, polonez, il poti cumpara cu 1.99 dolari.
Un borcan de gogosari in otet de 2lb, plonez, il poti avea pentru 2.99 dolari.
Un borcan de ciuperci intregi de acceasi greutate, costa 3.99 dolari.
Un pachet de unt polonez in greutate de 0.58 lb costa 1.50 dolari.
Doua radacini de pastarnac - albitura in greutate de 0.41 lb costa 0.57 dolari.
Doi ardei verzi cubanezi in greutate de 0.33 lb costa 0.40 dolari.
Portocale de California 1.74 lb au costat 1.11 dolari.
Patru banane au costat 0.68 dolari. Doua fructe de avocado au costat 1 dolar.
Mere "bot de iepure" - care nu au aroma celor din tara, 1.49 lb au costat 1.53 dolari.
Cinci legaturi de ceapa verde au costat 1 dolar, iar un dovlecel din ala mic cu silueta de vioara (pentru placinta de dovleac) a costat 1.71. Cinci sau sase capatani de usturoi au costat 0.60 dolari.
O sticluta de esenta de vanilie a costat in magazinul romanesc 3 dolari. O sticla de ulei de un litru a costat in acelasi magazin romanesc 3.59 dolari.
O bucata de slana afumata cu insertii mari de carne de aproximativ 1 lb a costat 6.86 dolari. Trei bucati de carnati proaspeti romanesti de aproximativ 2 lb au costat 6.51 dolari.
1 lb de toba romaneasca a costat 6.65 dolari. O bucata de lebar de 1 lb a costat 3.51 dolari. O paine de 2 lb costa 2 dolari si asta este una mai ieftina.

Pentru americanul de rand probabil ca este nevoie de cateva ore de munca pentru a putea castiga banii astia. Numai ca ei cumpara cantitati mari, nu iau cu sutele de grame. Ei cumpara bidoane de lapte, bidoane de 4 litri de suc de mere, de portocale, baxuri de apa si bauturi carbogazoase, jumatati de duzina de pizza congelata, pleaca efectiv cocosati de la cumparaturi. Sunt sclavii cumparaturilor si apoi a kilogramelor acumulate. Stau la rand incolonati precum robotii cu bucile iesite din pantaloni sau izmene, depinde cu ce iese fiecare din casa, pentru ca de multe ori sunt in trening si in papuci cu ata intre degete chiar daca afara crapa pietrele, ninge sau ploua. Ii doare in cur ca se uita lumea la ei. In fapt putini sunt cei mai cocheti, mai atenti cum se imbraca si probabil ca aia sunt europeni.
Mananca cu o atat de mare pofta incat cei care trec pe langa ei nu se pot abtine si se incoloneaza la rand la fast food, isi comanda bauturi carbogazoase de aproape 1 litru, baga sub nas cu jumatatile de ora si se scoala tot cu un ochi la standul de mancare. Pe mine ma lasa rece. Probabil ca daca as gusta din fiecare fel de mancare m-ar atrage si pe mine. Numai ca mi-ar lua ani numai sa gust din fiecare fel, restaurantele, fast food-urile si localurile in care se serveste hrana calda sunt cu zecile de mii. Ai spune ca astia nu gatesc acasa si probabil ca asa si este. Se mananca tone de alimente si nu se incurajeaza deloc consumul de fructe si legume, care sunt de cele mai multe ori mai scumpe decat carnea si sucurile. Or sti ei de ce.... Asigurarile costa de rup, dar despre asta intr-un alt episod.
Pana atunci sa mancati sanatos, cu cap si cu gust.