Despre o alta vizita in tara

Asa s-a nimerit sa fiu acasa de ziua mamei, careia i-am facut o surpriza fiind cu ei vreo doua zile. Am venit cu treaba, cu o delegatie din Chicago. Am aterizat la Timisoara via Munich, dupa o calatorie destul de buna cu Lufthansa. Vinul este la discretie, insa nici asta nu m-a ajutat sa dorm, in pofida celor 3 pahare servite. Mancarea a inceput sa fie din ce in ce mai putina, am remarcat cam pe toate liniile comerciale. Au servit pui sau paste. In curand cred ca vor distribui pastile si apa...

In fine, dupa un zbor peste ocean am aterizat la Timisoara, unde am fost preluati de reprezentatii de acolo. Instant ne-am dat seama ca suntem in Romania, dupa traficul infernal, dupa depasirile facute pe linia continua, dupa mirosuri, dupa iarba de pe marginea strazii, dupa privirile oamenilor, dupa hainele lor, dupa faptul ca se fumeaza la terase, dupa lipsa ierbii dintre trotuare si strada, dupa pirande cu fuste viu colorate, dupa droaia de caini vagabonzi, dupa vegetatia lasata sa creasca in voie la margine de drum, dupa pepenii verzi si galbeni insirati pe jos in tarana in asteptarea cumparatorilor... Afara uiti de toate aceste lucruri, nu ca uiti de unde ai plecat, dar nu le vezi.

In Timisoara aeroport am aflat ca nu putem inchiria masina daca nu avem permis de conducere international - driver license american nu este international - asta ne-a dat pe spate. Am plecat asadar cu insotitorii nostrii spre Arad, unde era epicentrul intalnirii noastre de taina.

Aradul, oras frumos, bine intretinut, cu tramvaie si autobuze moderne, cu cateva cartiere private nou construite, chiar m-a surprins in mod placut. Nu il mai vizitasem de cand eram auditor si avusesem un client in zona.

Am mancat intr-o suburbie (comuna cred) un ciolan afumat de porc, cu fasole la ceaun, foarte bune. Directorul nostru executiv a intrebat de ce platoul servit nu contine aceleasi elemente ca in fotografia de pe meniu, o intrebare foarte decenta. Ospatara a replicat ca poza este doar pentru meniul printat si ca in loc de salata din poza, mancarea vine servita cu ceapa rosie cruda. Evident, directorul a cerut sa vina managerul. Consternare printre ospatari, nu era niciun manager in restaurant. Eu mi-am tinut portia in fata, de frica de a nu primi pe ea vreo portie de scuipat, in cazul in care as fi vrut ceva in plus. L-am sfatuit pe director in engleza sa faca la fel, si i-am si aplicat o lovitura de picior in glezna, ca sa il fac sa inteleaga rostul lucrurilor. In fine, totul s-a terminat cu bine, nu a fost returnata nicio portie de mancare, nimeni nu a scuipat nicaieri - poate doar inainte de servire, dar nu a mai contat, prima impresie a contat! Berea romaneasca buna, mai buna decat cea de peste ocean, din care pot sa spun ca am testat doar 0.005% din puzderia de marci.

Dupa ce am terminat cu business-ul pentru care venisem, am plecat spre Cluj, cu o delegatie de 4 persoane, cu directorul aferent. In drum ne-am oprit la o ferma unde proprietarul ne-a primit la masa, ne-a omenit bine, ocazie cu care am savurat pe langa mancare si pepene rosu si pepene galben, prune, pere, capsuni, zmeura, toate cele din gradina, pentru mine abia atunci a insemnat intoarcerea acasa, atunci a fost declick-ul ce m-a facut sa realizez unde sunt. Evident ca si aici sunt aceleasi fructe, insa mirosul lor, oh mirosul nu se uita. Pepenele galben mirosea de la 20 metri, aici nu miroase asa nici daca il bagi in nas.

Pe drumul spre Cluj am vazut vreo trei accidente urate, se circula ba pe bucati de autostrada ba bara la bara pe drumuri cu doua benzi. Peisajul de vis, culori frumoase, drum printre dealuri, conversatie interesanta, toate astea au facut drumul de 4 ore sa fie frumos.

Am intrat in Cluj in seara in care incepea festivalul Untold, lume pestrita, multa si lipsa spatiilor la hoteluri. Ne-am cazat la cineva din delegatia noastra, intr-o casa frumoasa, pe unul din dealurile Clujului. Aeroportul se putea vedea de sus. Am mancat paste si am impartit la copii ciocolata americana.

Dimineata am parasit delegatia mea cu directia Bucuresti, aveam zbor la prima ora. Delegatia urma sa plece in Israel, abia am reusit sa ii conving ca trebuie sa ajung acasa de ziua mamei. O ocazie ratata de a vizita Ierusalim-ul.

Zborul cu Tarom-ul a fost scurt, vreo 40 minute, lumea abia a avut timp sa se dezmeticeasca si am si aterizat. Smiley era si el prezent, avusese concert cu o seara inainte la Untold.

Apoi, pe drumul oaselor - autostrada soarelui este un dezastru, gauri si petice la tot pasul, o rusine nationala, eu nu stiu pentru ce mai platesc oamenii taxa pe autostrada.

Am ajuns la parinti dupa cateva nopti de nesomn - nu pot dormi in avion si nici nu prea am avut timp de dormit in celelalte nopti, asa ca am fost putin cam zombie.
In prima noapte s-a luat curentul de cu seara, ghinionul a facut ca defectiunea in cablu sa fie exact in fata blocului nostru si baietii de le Enel sa inceapa sa sape la lopata exact la miez de noapte, facand conversatie in acelasi timp, ca sa tina cadenta loviturilor de cazma. A doua noapte scenariul s-a repetat la indigo, ai fi spus ca astia nu lucrau ziua pe caldura. Bun, alte doua nopti nedormite.

Am plecat spre casa in sfarsit, nu inainte de a-mi fi dus parintii la restaurant pentru mult promisa masa de peste. Guvizii si ciorba de morun au fost geniale, nu cred sa se gaseasca guvizi pe aici.

Zborul spre Montreal avea insa sa puna capac oboselii mele acumulate. Avionul companiei canadiene nu a avut monitoare, deloc. Si nici prize USB, asa ca telefonul a murit dupa vreo ora de butonat. Au considerat necesar sa ne tina pe pista in avion fix o ora, pentru ca era prea mult trafic deasupra Europei, apoi vreme de 9 ore am stat efectiv cu ochii inchisi, incercand sa imi conserv energia.

Avionul plin cu romani ce mergeau spre Canada. Multi emigrau chiar atunci, aveau familii cu ei si intrebau in jur despre viata de acolo, inca aflau lucruri si erau foarte curiosi despre viata de peste ocean. Brusc m-am regasit acum 6 ani, pe mine si Carmen, fiecare cu cate doua geamantane, plecand in cautarea norocului. Am intrat in vorba cu ei si le-am spus ca vor trebui sa munceasca de doua ori mai mult daca vor sa reuseasca.

Am aterizat la Montreal, pasagerii americani au un terminal separat de pe care se pot imbarca pentru urmatoarea destinatie. M-a surprins placut sa vad ca dupa ce am trecut de vama si controlul canadian, am intrat practic in controlul american al documentelor, care nu se mai face in Chicago. In doua ore am ajuns in Chicago trecand peste marile lacuri americane, apoi in jumatate de ora am fost acasa. Door to door am facut 22 ore.

Nu am povestit nimic despre cum am gasit Constanta, pentru ca nu am ce sa mai povestesc, banuiesc ca sunteti satui de jale si de nebunia voastra de zi cu zi. Constanta arata jalnic de la un capat la altul, poate centrul istoric sa ia o nota mai buna, datorita puzderiei de terase. Dar dupa ele troneaza mizeria, nepasarea si aroganta unui primar care ar trebui sa stea la puscarie si nu la carma celui mai mare oras port la Marea Neagra. Rusine, orasul meu arata mult mai rau decat oricand, imi pare rau dragi prieteni care locuiti acolo, poate voi nu vedeti lucrurile atat de critic, pentru ca le vedeti zi de zi si nu va mai supara retina. Asa gandeam si eu inainte. In rest, numai de bine, in curand zbor iar spre continent, voi incerca sa dorm iar fara niciun succes, voi incerca sa vad iar lucrurile asa cum nu par a fi, intre timp viata merge inainte, noi imbatranim, cainii latra, ursul trece si nu se schimba nimic notabil in tarisoara noastra. Muie psd. Pentru tot ce ai facut pentru patrie... Cu tot neamul tau de borfasi, de la intemeietorii tai si pana in prezent.