Cu siguranta ca nu a fost pentru
prima data cand o mama a hotarat sa curme viata copiilor si sa ii urmeze in
lumea umbrelor, datorita cine stie carui fapt: depresie, dezamagiri, sila,
foame, or cine stie ce o fi fost in sufletul ei. De ce nu a procedat correct fata
de copii sai nu as putea sa raspund.
M-a insotit toata copilaria un
fapt petrecut in blocul din fata blocului in care am crescut: o mama avand un
copil de cateva luni a decis sa dea foc apartamentului in care locuia cu sotul
ei – un ofiter de marina – insa a decis sa ramana in apartament cu copilul in
brate… Stateam inmarmurit in balcon si auzeam tipetele femeii din casa in timp
ce limbile de foc ieseau si afumau peretii blocului. In cele din urma tipetele
nu s-au mai auzit… Cand pompierii au intrat in casa, copilul avea craniul spart
de calorifer…
La fel am experimentat adult
fiind ce inseamna si cat de devastatoare poate fi depresia pentru un om. Liana
era sau cel putin parea o femeie puternica atunci, care nu s-ar fi lasat usor
doborata de o trauma existentiala. Dupa ce mama ei a murit brusc, a inceput sa
nu mai vina la birou. La inceput am inteles si am considerat ca este normal sa
lasi omul sa isi planga mama.
Zilele s-au facut saptamani si
apoi luni. Eram cocosat de-a dreptul sa fac rapoarte de audit sau misiuni
intregi de audit pe teren fara sa avem suportul partenerului de audit. Si sa
mint pe toata lumea ca ea este Ok si ca nu este in oras. Vreo 7 luni de zile… Placa
era aceeasi zi de zi: “Johnel, nu vin azi la birou dar o sa vin cu siguranta
maine”. Dialogul se desfasura ori telefonic ori ea de dupa usa apartamentului ei,
eu fiind pe scara blocului… “Johnel, mi-e frica si de umbra mea, mi-e frica
atunci cand aud apa picurand in baie…” imi spunea privindu-ma in ochi, atunci
cand vroia sa descuie usa. Ajunsese sa nu se mai spele deloc si sa nu mai iasa cu saptamanile
din casa… A fost halucinant cel putin pentru mine sa ma rog de un adult sa vina
la birou luni de zile, sa iasa din casa si isi depaseasca faza in care se afla.
A reusit, cu tratament de specialitate si cu multi nervi si atentie din partea
celor din jur. Am reusit si eu sa-I tin afacerea in picioare intr-un moment in
care ea nu mai era capabila sa aibe grija de ea insasi…
Toata lumea despica acum firul in
patru si se intreaba de ce femeia care s-a aruncat in fata trenului nu a fost
salvata, de ce nu I s-a oferit un tratament de specialitate si de ce macar
copiii nu au putut fi salvati. Nimeni nu stie drama din sufletul unui om. Nimeni
nu stie momentul in care in creier se formeaza gandul acela final. Nimeni nu
stie ce traume vechi si nedepasite sau ignorate de el sau de familie au dus
acolo. Este clar ca in acest caz victima nu a vrut sa mai atraga atentia asupra ei
pentru ca nu a fost o tentativa de sinucidere. Oamenii au dreptul sa moara insa
nu cred ca au dreptul sa ia si pe altii dupa ei…
Lumea de azi este atat de
diferita de lumea in care am crescut iar semne ca se va schimba in mai rau
exista peste tot. Nu mai exista siguranta nicaieri, exista tot felul de bolnavi
care cred ca pot asasina pe oricine in numele credintei or a mintii lor. Si cu
toate acestea mergem inainte, iesim zilnic din casa, mergem la job, in vacante,
manati din urma de viata ori de moarte, dupa noroc... Suntem multi si oricine ar disparea nu
conteaza la nivelul rasei umane. Suntem de inlocuit. In plus suntem usor de manipulat.
Intrebam aici pe colegii din birou cum era viata acum 30 de ani aici – pentru ca
stiu cum era in Romania. Mi-au spus ca era prosperitate, lumea era fericita,
viata se desfasura molcom, oamenii mergeau la teatru, la film, la tersase,
lumea radea pe strada, vecinii faceau mese impreuna. Totul s-a schimbat si s-a radicalizat odata cu
revolutia tehnologica, viata a devenit mult mai alerta, oamenii au simtit
nevoia sa acumuleze mai mult, au aparut efectiv concursuri intre familii,
cartiere si comunitati intregi s-au schimbat. Oamenii au inceput sa devina mult
mai preocupati de ei insisi, de copiii lor, de proprietatile lor. S-au schimbat paturile sociale, bogatii reusing sa acapareze rapid 95% din banii existenti pe piata. Clasa de mijloc are si aici probleme, chiar daca nu este vorba de mancare sau benzina. Proprietatile costa foarte mult iar impozitele pentru ele cresc an de an. S-au pierdut
prietenii si s-au inmultit armele pe strazi. Acum nu stii de unde poate veni
pericolul, deja toate familiile au cel putin o arma de foc.
Lumea in care traim nu va mai fi
nicicand lumea in care am trait… Poate ca este normal sa ai o perceptie diferita
asupra timpului in care traiesti, odata cu varsta. Chiar daca noi avem aceleasi
dorinte, sa vedem locuri noi, din ce in ce mai costisitoare si indepartate,
este ca si cum realitatea ne-ar face sa plecam cat mai departe de origini, ori “ca
cand” (ca sa parafrazez pe cineva demult cunoscut) realitatea in care traim contravine
cumva simturilor noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu