Poezii mutilate...

măsor durerea în nori pe cer. mă situez undeva deasupra oraşului şi privesc.

abjecte ideile mele pichetează inima mea plictisită. din oraş se ridică un steag alb. sunt eu.

blocurile îmi ascund hotărâte paşii iubitei. îmi desfac aripile şi planez direct într-un ochi de geam. cioburile îmi sfârtecă totul. umbra mea cade sângerând.

…mă târăsc pe trotuar. telefonul sună ocupat. sunt plictisit…

soarele meu a răsărit în toamnă; de atunci fericirea nu m-a ocolit. doar cuvintele sunt incapabile să vadă lumina zilei. doar cuvintele…iubita mi-a auzit azi vocea. cuvintele mele s-au sinucis în tăcere

atunci când i-am auzit glasul. neputinţa aceasta o plătesc de ani lumină. iubita mă aşteaptă acum

pe malul mării…castelul meu nu a mai fost năruit, pescăruşii nu au mai zburat în apusul zilelor mele!

rănile mele încă se mai vindecă; soarele meu mă umple încet cu largi zâmbete…

doar puţin a lipsit să nu te întâlnesc, doar puţin şi stelele-mi cu adânc rănite nu mi-ar mai fi căzut

în adâncuri. doar puţin a lipsit ca întreaga mea viaţă să se năruie din cauza lipsei tale şi doar puţin să se năruie prin existenţa ta.

aş putea atinge chiar şi soarele cu tine, dar zeci de bariere neştiute de niciunul se pun de-a curmezişul vieţilor noastre, astfel că tu plictisită, nu mai poţi aştepta ca eu să le ridic şi să alerg nebuneşte spre tine… soarele-mi luminează toate gândurile ninse, albite şi eu nu te pot vedea,

nu te pot atinge.

doar puţin a lipsit ca tu să trăieşti în mine, doar puţin şi nu ştiu cine ne-a stat în cale. doar puţin a lipsit să nu te văd nici ieri, doar puţin, deşi gândurile-mi zboară fugare spre tine.

aş putea atinge chiar şi soarele cu tine, dar ferecat in propriile-mi gânduri, uit să te iau cu mine

şi iată-mă: în mijlocul taifunului un vânt puternic încercând să mă smulgă dintre obsesiile mele,

reuşind să scoată de acolo un cadavru sfâşiat, înnegrit de temerile sale cele mai profunde.

doar puţin a lipsit să nu cad victimă a reveriei, doar puţin şi ce păcat, o ocazie ratată…