Despre sconcsi, mile si galoane

Nu am mai scris... Pentru ca nu am mai gasit timp, pentru ca nu am mai avut stare si pentru ca nu a fost asta o prioritate. Cineva din tara mi-a spus ieri sa continui sa scriu pe blog si am zis sa ma scutur de lene si sa las ceva ganduri sa curga.
Intre timp am inceput serviciul, am primit un Cadillac cadou iar primavara vine cu fiecare zi ce trece. Aici abia acum incep pomii sa infloreasca, au iesit lalelele la toate colturile de strazi, veveritele se zbenguie, pasarile ciripesc ca niciunde in alta parte. De fapt dimineata, inainte sa sune ceasul, ma trezesc niste pasarele negre cu pieptul rosu care canta frenetic triluri de cum da lumina. Parca sunt canari, desi par niste grauri colorati.

Ieri dimineata mergeam spre munca si am evitat in ultimul moment un ghemotoc de blana pe sosea. Era fara viata... Dupa cateva secunde am regretat ca am nu am inchis aerisile. Era un sconcs mort. Nu stiu daca ati experimentat vreodata mirosul de sconcs. Aici si copiii il stiu. Miroase a benzina, cafea arsa si mosc, amestecate, dar foarte puternic, aproape sufocant, paralizant. Instantaneu mi s-au umezit ochii si a trebuit sa deschid geamul. Tot cartierul era napadit de mirosul paralizant... Seara, cand aveam sa ma intorc, mirosul inca persista, chiar daca blana era lipita acum de asfalt...

Azi dimineata cam in acelasi loc era lovit un coiot, insa apucase sa se refugieze pe spatiul cu flori dintre cele doua sensuri de mers. Semn ca pe acolo trec animale. Aici fiecare cartier sau oras (pentru ca orasele sunt lipite intre ele si sunt de fapt suburbii ale orasului Chicago) are cel putin o padure, un lac si un parc. Parcurile sunt insa destul de mari incat sa adaposteasca diferite specii de animale salbatice, de la gaste si rate pana la iepuri, coioti, ratoni, sconcsi, caprioare, veverite pitice, veverite roscate sau gri si zeci de specii de pasari. Oamenii alearga deja in haine de vara prin parcuri sau paduri, astfel ca animalele s-au obisnuit cu ei. Insa nu s-au obisnuit si cu masinile, asa ca atunci cand traverseaza prin loc nemarcat nu se asigura...

Merg 12 mile pana la serviciu, de obicei fac 40 de minute cu masina sau aproape o ora cu metroul si cu un autobuz. In cele 12 mile consum 1 galon de gaz, pentru ca motorul Cadillac-ului are 4.5 litri... Benzina costa aproape 4 dolari pe galon, adica aproape 1 dolar pe litru. Trec prin vreo 4 suburbii pana ajung in Chicago. Trec pe rand printr-un cartier rezidential, cu case de milioane de dolari, printr-un cartier cu mici magazine de familie, specializate pe carne, peste, bauturi, brutarii, tinichigerii, apoi printr-un cartier de mexicani, apoi printr-un cartier in care blochez portierele masinii si in sfarsit ajung in parcul Humboldt unde ma opresc cu masina efectiv in parc. Mai incolo incepe downtown-ul. Parchez in parc, pentru ca este o sosea care inconjoara parcul si poti parca.
Uneori colegii imi spun ca ies vara in parc si iau pauza de masa - o ora in parc, unde mananca, stau pe banci si se relaxeaza. Parcul este imens, are un mic lac, propriile gaste si un stol de rate.

Am mers acum doua saptamani la un restaurant asiatic. Cred ca am mancat 5 feluri de mancare, de la friptura cu legume pregatita pe loc, peste, stridii crude, porc, pui, sushi, pana la prajituri si fructe. Aveau doua tipe un platou de crabi fierti si bateau efectiv cu cracii la crabi in masa, sa ii sparga si sa manance carnea. Ii doare intre buci ca deranjeaza. Cand pleaca de la masa au burtile patate de mancare, le cad pantalonii sub straturile de sunca si merg agale spre masini, incolonati ca niste roboti care si-au luat doza de energie. Pe mine ma sperie cat mananca omuletii astia. Ai spune ca asta este telul lor.

Cam asa arata strazile, a crescut iarba, este verde pe jos insa copacii insa nu au inflorit toti. Daca a nins pana la mijlocul lui aprilie... saracii si-au conservat energia. Pe langa case nu vezi tipenie de om. Copiii sunt in case, nu sunt lasati sa se joace afara. Nu au voie sa lase copiii nesupravegheati. Asa ca stau in casa, la tv, tableta ori calculator. Nici cainii nu poti sa ii tii in curte peste noapte. Nici vara nici iarna. Seful nostru a avut un caine care statea numai in basement. Insa avea usita decupata in usa si intra singur si iesea din casa atunci cand vroia. Peste noapte ii placea sa stea in zapada si sa adoarma sub cerul liber. Pesemne ca mai si latra la luna. Pentru ca de cateva ori vecinii au chemat politia ca seful a lasat cainele afara si sufera animalul. Sa-i vada pe aia din Romania cum sar in tomberoane si cauta resturi de mancare. Aici animalele au aceleasi drepturi ca oamenii. Daca nu te duci cu animalul la doctor pentru vaccin, iti trimit adrese acasa. In cele din urma vin cu politia sa vada ce face cainele sau pisica.
Sunt cartiere in care oamenii mor de foame (de fapt nu mor de foame pentru ca intre timp au invatat sa fure si sa sparga geamuri, sa jefuiasca si sa ucida pentru bani), in spatele zgarie-norilor, misuna sobolanii iar ei se bat cu caramida in piept ca aici este raiul pe pamant. In plina iarna, erau scandalizati pe la tv ca stau sobolanii in cosurile de gunoi si mai ca intind labele la trecatori sa primeasca de pomana. Nu este raiul...Nu este. Nu mai este. Iar cainii de mult nu mai au covrigi in coada. Pentru ca au lasat cozile in jos si ei. NU mai sunt ce au fost odata. Acum stau altii la rand sa isi aroge rolul primilor, altii care au fost destepti sa isi vanda produsele multe si de calitate proasta, care au redus drastic locurile de munca ale bastinasilor si care au facut ca economia sa sufere. Si sa cada in fiecare an. Daca nu esti atent cumperi si aici produse chinezesti. Textilele sunt facute prin tarile asiatice, nu neaparat China sau prin America centrala. Rar mai asesti ceva facut aici. Iar pe credit se cumpara in continuare. Cardurile de credit sa traiasca...

Nu stiu de ce dar am constatat ca mi s-au sters niste postari. Ori mi le-au sters imperialistii... Noroc cu backup-urile facute. Voi atasa mai jos postarile "disparute", nu este nevoie sa le cititi din nou.



Am plecat
Am plecat de acasa cu gandul ca mergem in excursie... Chiar daca peste ocean, in capul nostru inca nu incapuse ideea ca plecam de tot...
Mama, tata si Luminita s-au abtinut eroic sa nu planga, desi toti aveau un nod in gat, pe care il simteam si eu destul de puternic... Stiu ca au plans inainte dar si dupa ce noi ne-am urcat in masina lui Sorin, care, ca un prieten adevarat, ne-a dus pana la microbuzul ce departe de casa avea sa ne poarte. Am tras cat am putut de kilogramele bagajelor, kilograme care s-au redus practic de-a lungul anilor, in sensul ca inainte puteai lejer sa-ti iei bagaje de peste 30 kilograme. Pana la aeroport m-am imbracat cu doua perechi de blugi, 2 tricouri, un hanorac cu gluga si o geaca de iarna... In buzunarele gecii am mai indesat o pereche de chiloti pentru ca am lasat acasa o sacosa intreaga (...). Efecte personale, aparat foto, cutie cu ochelari, cruci de metal (...) deo lichid, un dictionar de engleza americana de un kilogram, nici nu mai stiu ce am putut pune pe mine, doar pentru a trece cu ceva lucruri in plus...
Bagajele de mana au avut fiecare cate doua kilograme in plus, insa tipa de la check-in ne-a inteles cand a vazut ca plecam in state. Am platit in schimb doua bagaje suplimentare de cala. Am plecat ca magarii, cu doua bagaje de mana si patru la cala.
Cu ceva emotii din cauza vremii nefavorabile din Varsovia, am decolat din Bucuresti cu o jumatate de ora intarziere. Zboprul cu compania poloneza a fost placut, insa compania nu ne-a oferit decat apa si o napolitana. Este criza doar...
Am ajuns in Plonia, am facut din nou controlul corporal si am zis sa bem o cafea acompaniata de cate o tigara. Nesansa insa, in Varsovia in aeroport, nu exista restaurante sau cafenele in care sa se poata fuma... Exista doar o cusca mica din sticla, in care intri, fumezi in picioare si pleci, ca si cand ai fuma langa hota... Aeroportul insa este curat, luminos, aerisit. Dupa jumatate de ora de stat in cusca, timp in care am baut un frape si am facut networking pentru firma la care am lucrat, schimband telefoane cu o cucoana ce avea o firma de publicitate, ne-am intors din nou in sala de asteptare.
Dreamline-rul ce avea sa ne duca in America era alimentat de vreo doua ore de diverse masini, camioane, furnicar de oameni. Ce poti sa faci intr-un aeroport in care trebuie sa stai patru ore intre zboruri? Te pisi o data, dai o roata sa vezi magazinele, mai bei o cafea, mananci ceva soft... Lumea este grabita, apar si ceva carucioare cu copii in zona si ma rog ca acestia sa nu fie colegii mei de scaun...
Ma gandeam ce am face daca ni s-ar rataci bagajele si am ajunge acolo doar cu ce avem pe noi si in bagajul de mana. In acesta am doar blugi, ceva prezervative, parfum, o lanterna fara baterii, stick-uri de memorie si sosete. Cred ca m-as descurca pentru cateva zile...
Ne-am imbarcat in marele Boeing si am decolat. Avionul a zburat spre nord, facand practic o jumatate de cerc pana la destinatie, ocazie cu care am zburat peste tarile nordice, vazand si muntii acoperiti cu zapada din zona subarctica, apoi peste Canada si in sfarsit in America. Zborul a fost lung, mai bine de noua ore si ceva. Va inchipuiti ca 250 de oameni se duc la toaleta de doua ori cel putin in intervalul asta? Ei bine, am stat la doar doua randuri de patru din cele opt toalete, astfel ca nu prea am putut atipi, nu din cauza mirosului ci din cauza foielii si a usilor deschise si inchise in mod repetat. Dupa circa 7 ore de zbor, deja unii pasageri mergeau in cerc prin avion, pentru a se dezmorti...Am mancat, am baut, am vazut filme, am mancat, am baut, am completat formulare pentru vama americana si in sfarsit am aterizat. Am stat aproape doua ore la coada la control pasapoarte, ne-am lasat mirositi de un caine care adulmeca orice fel de fructe, legume ori mancare - lucruri interzise la intrarea in state, apoi la biroul special unde am predat plicurile galbene sigilate la ambasada din tara.
Un indian cu turban in cap a ales sa se opreasca si sa se roage cu ochii inchisi timp de trei minute, in timp ce in spatele lui alti 300 de oameni asteptau sa intre la control pasapoarte. Nu va inchipuiti ca cineva l-a depasit sau i-a spus ceva...
Ne gandeam cu groaza ce se va intampla daca un ofiter ar vrea sa ne controleze bagajele. La cate lucruri vidate in pungi aveam noi, daca le desfacea cineva, am fi iesit ca Mos Craciun cu hainele pe brate din aeroport. Un chinez era deja cu toate bagajele vraiste si se chinuia sa le puna inapoi in geamantane... Am trecut fara probleme si de aceasta bariera si ne-am amestecat printre cele zece milioane de oameni care traiesc in megalopolis. Am putut sa remarc imediat masinile mari, puternice, soselele late si aglomerate, curatenia, trenul de suprafata care ajunge si in mijlocul orasului Chicago pe deasupra strazilor.
Am ajuns äcasa", unde prietenii nostri au avut grija sa gasim frigiderul plin cu toate cele necesare traiului pe o saptamana, dar si alte obiecte de uz general. Asa este traditia, ca atunci cand un nou venit vine in America, sa incerci sa-i faci viata mai usoara, in amintirea momentelor in care fiecare din cei de aici au venit si au primit ajutor. Am fost invitati la masa de o familie de alti prieteni romani, unde am aflat ca o familie de ratoni vine seara si face circ in gradina...
Azi ne-am trezit in America... si vom incepe recunoasterea locurilor apropiate.

Biroul

Daca tot am incepeut periplul interviurilor, am zis sa nu refuz la inceput pe niciun doritor... Adica ma suna omuletii, le spun cine sunt si ce vreau si stabilesc intalniri cu ei. Le spun sa-mi trimita adresa ca sa stiu pe unde sa ajung, imi trimit oamenii toate detaliile, le bag pe google maps si vad cam cat timp imi sa ajung pana acolo cu metroul si apoi pe jos, insa intotdeauna ajung ca mamarea cu jumatate de ora inainte. Ma mai plimb peste pod pana la Chicago Tribune, mai fac o poza la vreo expozitie, ma mai bate putin vantul care urla printre cladiri si ma intorc incet catre locul faptei nepetrecute inca...

Insa pana te legitimezi de doua ori cel putin, pana ti se da permisul de libera trecere si pana urci cu liftul, ajungi numai bine, cu 5 minute inainte de ora fixata.
Sa nu va inchipuiti ca este usor de facut un interviu in alta limba. Astia te miros de la o posta ca nu esti de-al lor... Azi spre exemplu, am fost la una dintre cele mai mari firme de recrutare din tara asta. Am ajuns la baa blocului, am intrebat portarul daca acolo este adresa. Mi s-a raspuns ca da, multumesc si trec mai departe catre alt filtru. In lobby, doua conitze tasteaza cu unghiile mari pe doua monitoare.
- Cum va numiti si unde mergeti?
- Ma numesc Ionel si merg la cutare birou.
- Si cum va numiti? (...)
- Ionel ma numesc, in engleza este un fel de John sau mai degraba Johnny...
- A, Lionel?
- Da, da, spun fara sa ma mai gandesc ca deja individa avea buletinul meu in mana, pentru a-mi da libera trecere catre biroul situat la etajul 33. Pe biletul tiparit si inseriat cu cod de bare scria mare Lonel Gheroghiu... Fuck off...
Urc cu liftul, de data asta gasesc butoanele lesne. In lift un mexican dupa fata, coboara si el la acelasi etaj, semn ca isi cauta si el o slujba. Am ghicit, la receptie va primi si el un chestionar pe care fiecare aplicant trebuie sa il completeze.
- Cum va numiti? ma intreaba o duduie neagra toata...
- Lionel spun si ii intind buletinul...
Imi da formularul si imi spune sa astept pe un scaun imens.
Un omulet roscovan vine la mine si se prezinta. Este persoana cu care am discutat telefonic, cel care mi-a vazut resumeul dintre alte sute si care a considerat necesar ca trebuie sa vorbeasca cu mine.
Intram intr-un birou cu o masa si patru scaune, ma invita sa iau loc si in acelasi timp ii spun fara sa gandesc, in engleza mea cu accent de est european:
- Cred ca aveti cel mai frumos birou din Chicago!
- Vroiam sa te intreb de ce ai scris ca esti diplomat in resume, dar acum imi dau seama ca nu are rost sa te mai intreb...
Am trancanit patruzeci de minute, i-am spus ca iubesc zgarie norii, ca sunt foarte bun in ceea ce fac, ca vreau sa invat sa lucrez in audit intern pe reglementarile lor si am sfarsit discutia cerindu-si scuze ca nu am primit inca documentele din cauza crizei bugetare a guvernului... De data asta am zambit tot timpul, am vorbit mai mult decat prima data, l-am intrerupt ori de cate ori am avut ocazia si la final mi-a spus ca sunt atat de specializat incat nu se poate s nu imi gasesc job intr-o corporatie, iar el va pune umarul la acest lucru...
Am iesit din nou increzator, am coborat rapid cu liftul de mi-au pocnit urechile cand am ajuns jos si m-am pierdut in multimea care incepuse sa rupa usile in The Loop.

Nici nu ma mai uit in sus, pentru ca m-ar durea gatul din cauza spondilozei. Vad insa detalii pe care nu le-am vazut prima oara. De pilda ca unele cladiri mai vechi urmeaza a fi demolate, facand probabil loc unor cladiri moderne, din sticla. Pe strada miroase frumos, a paine coapta, a prajituri si a parfum fin.

La metrou o aglomeratie cum nu am mai vazut aici, insa am aflat ca as este la ora de varf.  Atunci am luat un tren in sens invers, am mers doua statii si am coborat, luand trenul in sens invers si prinzand un loc bun, langa usa dar nu langa geam. La geam intotdeauna este frig, pentru ca aerul rece este impins pe langa geam. Langa mine un om de peste 45 ani citea ceva de Mark Twain. Citea si ii pica capul in piept la fiecare doua minute. Dar el intorcea cu grija paginile de fiecare data cand se trezea din motait, intre doua statii... Lumea obosita, motaie in cur dar nu uita sa coboare la statia lor. Sau poate uita si se intorc ca teleghidatii... Azi s-a ieftinit biletul, o calatorie dus-intors costa 3 dolari.

Despre diferente

Probabil ca nu le voi scrie atunci cand amintirile imi vor fi alterate de viata de aici. 
Acasa eram obisnuit sa deschid geamul si sa arunc de la etaj un os, ori de cate ori rezulta un os de la masa mea. Un ...Bobita era intotdeauna prin zona si se hranea cu el. Practic era ceva normal sa vezi geamuri deschizandu-se si sa vezi locatari hranind animale, fie caini ori pisici. Eu obisnuiam sa hranesc si familia de pescarusi ce avea cuibul pe blocul din fata. De cate ori deschideam geamul de la balcon, ei erau deja in aer, venind catre mine. Cate piei intregi de pui au mancat pasarile alea, ma mir ca nu au murit de colestorolul depus pe venele lor... Acum cred ca se uita in gol la geam...
Aici as putea arunca oase pe geam. Dar nu le-ar manca niciun caine si nicio pisica. Aici nu exista animale fara stapan. In plus, daca as repeta gestul si m-ar vedea vreun vecin, cu siguranta ca as primi vreo amenda usturatoare... Aici se arunca doar lucruri. Dar nu pe geam. Se lasa frumos pe o peluza de iarba proaspat tunsa. Gasesti fotolii, scaune, paturi, aparate electrocasnice, pianine, crose de golf (marturisesc ca am luat si eu un set de 4 crose de golf Wilson), toate in stare buna, curate, pentru a fi folosite de altii care au nevoie.
Aici oamenii care au animale se ingrijesc de ele. Ies cu cainii la alergat, le cumpara hrana uscata si umeda, vorbesc cu ei, le strang dejectiile de pe strada, ii duc la doctor si plang cand acestia se imbolnavesc sau mor. La noi cainii sunt loviti, injurati, alergati si obligati sa traiasca in preajma ghenelor de gunoi, pentru a putea subzista. Pe soselele din Romania vezi zeci de cadavre de caini pe strada, de multe ori lasate prada corbilor cu zilele... Au animalele vreo vina pentru ca s-a ajuns in acest impas? Au vreo vina pentru instinctele lor? Au autoritatile romane vreo vina pentru ca hoarde de animale fara stapan exista in fiecare din orasele noastre? Da, au, pentru ca s-au indestulat cu banii destinati strangerii acestora si construirii de adaposturi pentru ei. Banii s-au folosit doar pe hartie iar alesii urbelor noastre si-au umflat conturile si burtile din banii contribuabililor.

In Constanta, primaria a avizat eliminarea liniilor de tramvai din oras, pe motiv ca acestea nu sunt estetice si ca sunt foarte costisitoare atat sub aspectul mentenantei cat si sub aspectul inlocuirii garniturilor. "Cineva" a scos sinele de cale ferata, a strans cablurile de alimentare (din cupru) si le-a valorificat la fier vechi. "Altcineva" a negociat achizitionarea autobuzelor alora diforme, care nu incap pe o singura banda, pe bani grei si pe comisioane si mai grele, autobuze care nu au aer conditionat vara si nici caldura iarna. Constantenii nu merita sa circule civilizat, ei trebuie sa stea in caldura sau in frig in autobuze. Imi aduc aminte ca in copilarie, vechile troleibuze aveau la geamuri suruburi, pentru a nu fi deschise iarna, dar acestea ramaneanu pe geamuri inclusiv vara, creandu-se conditii propice unor veritabile saune cu mirosuri pestilentiale.
Aici, fie ca vorbesc de tren, metrou ori autobuz, toate au aer conditionat. Cand urci in autobuz, poti plati cu bani, cu card ori poti avea abonament. Banii sunt inghititi de un automat aflat langa sofer, care niciodata nu va pune mana pe bani. Ti se va elibera bilet de la automat si vei gasi intotdeauna loc pentru a sta jos. In fiecare statie exista cate o banca pe care poti sta. Autobuzul are statie la fiecare colt de strada, iar statia este anuntata de catre un robot cuplat la un sistem GPS.
Daca vrei sa cobori, poti sa tragi de o sufa de metal dispusa prin niste ochiuri metalice atat pe dreapta cat si pe stanga autobuzului, chiar langa geamuri. Daca vrei sa iei si bicicleta cutine, nicio problema. In fata autobuzelor exista o mica rampa care se extinde si care permite transportul a doua ori trei biclete in acelasi timp. Nu vei taxat in plus pentru aceasta, iar soferul va fi intotdeauna amabil sa te ajute sa iti pui bicicleta pe rampa speciala.
Daca vrei sa stii cat timp vei sta in statie, poti trimite un sms la un numar indicat pe tabla statiei si vei primi un mesaj cu numarul de minute pe care trebuie sa le astepti. La fiecare statie de metrou exista pasarele care te scot intr-o parte ori alta a drumului express. La fiecare iesire de metrou sunt mici autogari, amenajate cu peron, numere de autobuze si cu traseul fiecaruia in forma de harta, din care pleaca doua, trei sau mai multe autobuze catre diferite directii care nu au legatura directa cu metroul. Sunt lucruri simple dar care fac diferenta intre est si vest, intre normal si "las-o ba' ca merge asa".

Am mai scris despre asta dar voi mai scrie. M-a prins ploaia pe strada si neluand umbrela cu mine m-am adapostit sub o streasina. Am observat ca apa de pe sosea nu este murdara atunci cand este aruncata de rotile masinilor. Nu ai nici macar ocazia de a fi improscat cu noroi atunci cand ploua ci doar cu apa curata. Desi slabe sperante: intre sosea si bordura exista un mic sant de colectare a apei, ce se scurge in prima canalizare de la colt de strada. Apoi intre bordura si trotuar exista o peluza de cel putin un metru jumatate sau doi, astfel ca indiferent cat de mult ar stropi masinile, apa nu ajunge pe trotuar. Iar faptul ca este iarba pe fiecare centimetru de pamant, nu permite pamantului sa ajunga pe carosabil. In plus, aici nu se merge pe jos, dar asta se vede dupa dimensiunea bucilor de cur.

De ce le mai scriu ma veti intreba... Pentru ca am fost orb iar acum vad, va voi raspunde.
Pentru ca la ei se poate iar la noi nu. Pentru ca trebuie cerute toate lucrurile astea nu doar puse pe hartie o data la patru ani, ca promisiuni si atat. Pentru ca trebuie ca oamenii sa stie ca au puterea sa schimbe lucrurile acestea, pentru ca oamenii pusi de ei sunt in slujba lor si platiti de ei. Si ca trebuie sa isi pastreze promisiunile. Altfel, toti cei care mint trebuie sa plece acasa. Indiferent de culoare politica.

Monotonie

Pentru ca aveam déjà un interviu programat la mijlocul acestei zile si pentru ca am fost sunat si am acceptat un altul, am zis sa fie in aceesi zi macar, daca tot este sa ma deplasez in downtown.  Zis si facut, le-am pus la interval de o ora unul fata de altul, o ora din momentul in care se termina primul…

Am luat metroul si am plecat catre primul interviu. 

Am coborat la statia Monroe si am luat-o pe jos catre prima tinta. Evident ca am ratat strada cautata. Este foarte usor sa gresesti directia daca nu te uiti bine pe harta si la indicatoarele strazilor. Am pierdut cam trei minute, apoi am ajuns in cele din urma cu 15 minute inainte de ora fixata. 

Ca sa nu fiu taran, am asteptat in fata cladirii cateva minute, astfel incat sa ajung la interviu cu fix cinci minute inainte. De data asta a fost la etajul 5. Trec de biroul de securitate de la parter – in fiecare cladire exista cate unul – daca nu esti pe lista de invitati nu vei trece niciodata… 

Ajung sus, in lobby nimeni. Ma pun closhca pe un scaun crezand ca va veni cineva sa ma intrebe de sanatate. Aiurea, vazand ca este deja ora fixata pentru interviu, ma ridic si vad scris cu litere de o schioapa ca daca nu este nimeni la birou – la secretariat – sa sun un numar. 

Cand ridic receptorul, o duduita vine la spatele meu, imi intinde mana, se prezinta, ma prezint si eu si inainte de a ma intreba daca vreau un pahar cu apa ma pune sa-mi fac spelling la primul nume… Ai – o – en – i- el… Ma conduce intr-un birou cu doua scaune si ma uita acolo…

Dupa circa un sfert de ora de asteptare, vine si omul meu. Plin de viata, de fapt pocnind de viata, facem cunostinta si ne asezam batraneste la taclale. Imi spune ce ar trebui sa modific la resume pentru ca directorii de resurse umane sa fie atrasi de el de la prima vedere. Sunt sfaturi bune, pentru care i-am multumit. Ma intreaba cat vreau salariu, unde vreau sa lucrez, daca vreau sa calatoresc, daca vreau in public sau in privat, daca am ajuns bine cu trenul, asa cum mi-a recomandat el, daca mi-ar placea o corporatie si da din cap incantat sa auda ca déjà am aplicat la una din cele enumerate de el.

Vreme de patruzeci de minute discutam, apoi ne apropiem de final. Imi spune unde anume am gresit in abordarea interviului: “nu ai zambit deloc vreme de 15 minute”, desi eu zic ca mi-am latit cat am putut de mult gura, in zambete fortate, ca raspuns la zambetele lui. “Nu te-ai miscat vreme de 20 d e minute, nu ai dat din maini, nu ai fost relaxat. Acum este bine, insa la intalnirea cu firma si cu personalul decizional trebuie sa dai impresia ca nu esti stresat si ca esti omul care le trebuie.  Trebuie sa fii ca o …poveste”. 

Toata lumea vrea povesti. Alerg pe scari si ajung in strada. Interviul a durat mai mult decat anticipasem. Am la dispozitie 20 de minute sa ajung la cealalta adresa. Afara frig de zici ca sunt in curul gol, ca imparatul ala din povestea cu hainele imparatului… Traversez un pod din ala basculant, trec cateva treceri de pietoni, ajungand in final la cea de a doua cladire, pentru al doilea interviu. 

Ma prezint la securitate si spun ca am intalnire cu Durlica (…). Asta, un mexican dupa numele de pe ecuson, ma cauta in system, isi rasuceste mustata si plin de importanta imi spune ca nu sunt pe lista… si sa o sun pe Durlica sa-I spun ca sunt jos… ca in filmele cu prosti. O sun pe Durlica si ii spun ca sunt jos… “How you spell your name”? Vaco imi vine sa-I transmit… ti-am spus si ieri la telefon. Ai – o – en – I – el… “Ok, in five minutes you can check again, the security must find your name in the system…”.

Dupa cinci minute ma duc iar la gardian. Bineinteles ca numele meu nu era in system. Il rog pe individ sa sune daca nu ma crede la societatea in cauza si sa vorbeasca cu Durlica, sa se convinga de faptul ca am intalnire cu ea. Ceea ce si face omul… Dupa ce vorbeste, da din cap si spune ca este greu cu tehnica, inmanandu-mi un carton cu “unknown name”…

Urc la biroul cu pricina, formez un numar din lobby si astept cuminte pe un scaun sa vina Durlica. Si ea vine. Si ne prezentam si dupa prezentare as fi vrut sa plec imediat… Din colturile gurii femeii se scurgeau doua firisoare de …lipici alb. Am crezut ca nu vad bine, am intors capul si m-am uitat din nou. Da, ceva alb ii curgea din cura, pe la ambele colturi ale gurii. 

Nu ma leg de faptul ca era grasa, ca era neepilata pe maini, ca avea un pantalon ca de trening pe ea, cu bilute de la cat era de forjat, ca se scarpina intre tzatze, de faptul ca avea parul nespalat si de faptul ca nu era imbracata adecvat cu firma in care lucra. Nu. 

Dar cand iti curge un soi de iaurt din gura, la ce cacat sa te gandesti? Ca e timpul sa razi sau sa fugi cat mai repede? Nici una nici alta. Sa trecem la treaba… Am discutat putin apoi m-a intrebat de ce am venit aici, ca toti cei de aici vor sa plece in Europa. Fara sa stau pe ganduri, am intrebat-o daca ea ar pleca… Oo, cate nu mi-au venit sa spun in acele moment, dar m-am abtinut… A urmat un intreg sirag de vorbe din partea ei, care trebuiau sa aibe darul de a ma convinge ca am facut o greseala ca am plecat din tara. M-a intrebat daca la noi in tara avem ssn. Ii spun ca avem ceva de genul asta dar este mentionat si pe buletin. Imi cere buletinul sa vada si ea numarul respectiv si imi spune ca este mare si urat... In final mi-am dat seama ca trebuie sa iei oamenii asa cum sunt, pentru ca nimeni nu este perfect nici aici. Si ca din cauza asta exista diversitate si din cauza asta tara asta este unde este. Si intr-un fel mi-am luat gandul ca aceasta femeie va putea sa-mi gaseasca mie vreodata o slujba...

Am iesit din nou pe strazile din downtown unde exista oameni pe trotuare, la orice ora

din zi. In metrou toata lumea facea apel cu sarg la strugurel, fie barbati fie femei. Mi-am dat si eu cu limba peste buze si am constatat ca sunt arse de vantul care sulfa ca turbatul printre zgarie nori. A mai trecut o zi, am mai primit o promisiune. In metrou lumea citeste, se uita absenta pe geam, se scarpina in cur sau in nas, nu conteaza ordinea la multi dintre ei, coboara si merge incolonata spre scarile rulante. 

Doar eu folosesc scarile clasice, pentru a face putina miscare. Multi ma privesc ciudat dar a inceput sa ma doara si pe mine in cur…

Si afara ploua...

Ma uit la gramada de oameni din fata mea. Este o gramada organizata, pe doua randuri, unul la un pas in spatele celuilalt. Oamenii stau la coada pentru permisul de condus ori pentru buletin de identitate. La biroul de informatii ti se verifica documentele, apoi ti se da un bon de ordine. Te asezi cuminte pe un scaun si te uiti pe un monitor, pentru a vedea la ce ghiseu vei fi chemat.

Si esti chemat. Esti intrebat care este inaltimea ta si surprins ii spui omului inaltimea in centimetri. El nu pufneste si nu se enerveaza. Scoate de sub tejghea un tabel si se uita la echivalentul in picioare si inch: 5 and 10. Sa fie primit! Te intreaba greutatea si i-o spui in kilograme… How many pounds? I don’t know, look in the table… si omul isi noteaza constiincios in calculator cate aproape jumatati de kilogram ai… Te mai intreaba ce culoare are parul tau si daca vrei sa fii donator de organe. 

Da, de ce nu, ce sa mai fac cu ele dincolo? {Poate penisul sa-l pastrezi. Cine ar vrea un penis de pomana? Cum sa folosesti un penis uzat déjà? Cum sa pui mana pe el si cum sa il folosesti cu nevasta? Eventual ala dinainte sa fie negru si tu sa fii alb…}. Platesti la un ghiseu apoi ti se da un chestionar cu trei pagini si te asezi la una din bancutele de scoala, exact in fata ghiseului, sa te poata vedea omuletii de acolo ca nu incerci sa tragi cu ochiul din vreo carte. Constati ca intrebarile sunt aproape identice cu cele invatate online, dar ca mai sunt si surprize. 

Te duci apoi temator catre ghiseu, cu coada intre picioare, stiind sigur ca ai gresit doua sau trei intrebari, dar fiind absolut convins ca la semnele de circulatie nu ai gresit niciunul din cele 15 afisate. Respiri usurat cand vezi ca ti se scrie “test passed” pe chestionar si ti se elibereaza o adeverinta in vederea examenului de condus.  Daca vrei buletin, aduci exact aceleasi acte, acelasi “interviu” numai ca la sfarsit faci foto, iar dupa un minut buletinul iti iese automat dintr-un burlan si iti este inmanat. Sunt vreo 20 de astfel de birouri in tot orasul. 

{De la ferestrele apartamentului, putem vedea avioanele ce aterizeaza sau decoleaza de pe O’hare. Intrucat aeroportul este in imediata apropiere, poti vedea clar numele companiilor inscrise pe fuselajul avioanelor. Chiar acum a trecut un Lot, mai devreme a trecut un Turkish. Ma gandesc ca aduc aer din Europa si pentru 10 secunde ma las cuprins de nostalgie.}

Am ales sa sacrificam un dovleac, de fapt un dovlecel  primit de la niste prieteni. Si l-am sacrificat facandu-l placinta. Nu va inchipuiti ca a avut gust de placinta de dovleac la fel ca acasa, insa a mirosit si la noi a ceva bun. Am pus placinta la 200 grade, asa cum erau instructiunile in reteta si am asteptat. Si am asteptat si am tot asteptat sa inceapa sa miroasa a ceva. Dupa mai bine de douazeci de minute mi-am dat seama brusc ca am fi asteptat toata seara in zadar. Gradele de pe cuptor sunt in Fahrenheit aici... (la fel cum toate unitatile de masura sunt cele englezesti… poti sa bei o bere de fix 539 ml, poti lua un borcan de …ceva la 680 grame, o cutie de Pepsi are fix 355 ml, insa majoritatea preturilor sunt facute pentru un pound – lb – care are in jur de 450 grame).  Asa ca am pus temeinic butonul la 350 grade si in alte douazeci de minute am putut scoate o placinta rumena, apetisanta. Intre timp a inceput sa sune si alarma de incediu pentru ca zaharul de deasupra placintei s-a topit si a generat putin fum, suficient insa sa declanseze alarma…. Am mancat placinta insa nu am ramas cu gustul ala de placinta dovleac copt.

 

Cimitirele sunt aici atat de … primitoare… Nu prea vezi cruci, au doar pietre funerare, risipite aiurea printr-un cimitir in care exista foarte multi pomi si o iarba tunsa pe care poti sa joci golf. Mormintele nu sunt atat de apropiate ca la noi, unde practic nu ai cum sa treci de la un mormant la altul fara sa calci uneori pe capace, vorbesc de cimitirele vechi. Ai mei ma tot bateau la cap in tara, sa merg sa vad cavoul familiei, cumparat de ei, ca este central, pe langa aleea principala si ca este atat de frumos si curat… Am refuzat mereu… Aici, unul din cimitire, cu litere de o schioapa, isi face un soi de antireclama pe un panou, in incinta cimitirului, langa strada: Don’t drive fast! We can wait you! Iti vine sa razi si nu prea…

A venit iarna...

- Si acolo locuiesc oameni?
- Da, locuiesc si oameni...
- Hm, nu am vazut decat in filme tinuturile respective! Erau trasuri care mergeau prin padure iar in urma lor alergau lupii... Si Dracula era vampir noaptea...
- Ei bine, acum nu mai sunt trasuri si nici lupi care alearga dupa trasuri...
- Dar Dracula a fost real? (...)
- Da, a fost real, va voi trimite cateva fotografii in email, sa vedeti instrumentele de tortura din castelul lui...
- Waw...

Oamenii se uita la mine uneori ca si cand ar vedea ceva venit din cosmos. Ba parca ar vrea sa puna mana pe mine sa vada daca sunt real... Lor le plac povestile. Le plac povestile la nebunie. Si daca le plac, trebuie sa incepi cu o poveste, nu? M-am nascut asadar pe undeva pe langa Transilvania...

Luni am plecat la un interviu pe ploaie. O ploaie marunta si un aer rece, ce avea sa ma patrunda pana la oase in cele 7 minute de mers pe jos pana la Blue Line. Umbrela a fost buna atat pana acolo cat si in celelalte sapte minute de mers pe jos de la Clark pana la turnul in care isi are sediul compania la care am fost. Urmeaza binecunoscutele formulare si intrebarea clasica: how do you spell your first name? 
- Just call me John, please!
- Well, it's so simple to call you John!
- Pe bune?
- Sorry?
- No, I just don't know where I have to sign this form...

In biroul in care sunt condus se vad picaturile de apa cum curg pe geamuri. Masinile se vad ca niste furnici, oamenii nu se vad deloc. Trei etaje mai sus se vad norii. Dupa jumatate de ora de discutii, m-am oprit brusc uitandu-ma pe geam.
 - It's snowing!
- Yes it's my first snow in this town!
- Well, it's a very ugly weather.
- We have a few words for this kind of weather.
- Well?
- To stay in bed and count some money...
- Haha, it's a very good one! Which money? ...

Plec si vantul ma ia pe sus, cu tot cu palton, fular si umbrela. Ajung la metrou exact dupa cinci minute dupa ce cartela a expirat (in doua ore poti face trei transferuri). Imi cumpar o alta si intru pe peron. Aglomerat ca la zidul plangerii. Este ora patru si toti rup usile birourilor. Miroase a iarba arsa... In metrou lumea atipeste. Constat ca pot atipi si eu intre doua statii. 
 .............................................................................................................................................................................
Ma trezesc insa si ma gandesc la circul de cacat care se desfasoara iar in tara intre presedinte si prim ministru. Nasolul asta de Ponta, in loc sa fie ingrijorat de soarta bietilor romani, care in prag de iarna si sarbatori sunt saraciti de birurile puse de guvernarea lor proasta, pe el il fute grija de pamantul presedintelui. Sa infiinteze comisiii guvernamentale platite din banii prostilor, sa aibe si ei activitate si ore pontate. Doamne, cum se mai fura banii bietei noastre tari. 

Nasolule, opreste-te cu circul asta ieftin ca o dai rau de tot prin buruieni… O sa ramai in istorie ca cel mai prost premier din istoria tarisoarei asteia. Care nu se poate stapani sa nu rascoleasca rahatul, care este aservit baronilor ori trusturilor media. Pacat ca esti tanar si poti fi capabil! Si in postul asta nu esti copilot, ci chiar pilot... Tara asta nu poate fi condusa din studioul A3, seara de seara. Tu trebuie sa citesti seara analize, tendinte, cifre, sondaje, sa iei a doua zi decizii si sa nu mai dai in presedinte sau in PDL. Uita-i, sunt istorie, asa cum istorie vei fi si tu. Tu ai alte griji pe cap: sa ii faci romani mai bogati, sa le micsorezi birurile, sa le faci viata frumoasa, ca de aia esti social, ca democrat nu vei fi niciodata... Dar ai grija ce loc vei avea in istorie baiatu’! Doar cu mistocareli ieftine nu stiu pe cine poti sa mai minti. Doar cu un limbaj dual nu poti sa convingi pe nimeni din afara. Trezeste-te domnule prim ministru si fa bine sa conduci tara asta, ajunge cat cacat ati scos toti din guri. Ati face bine ori sa va stergeti la gura ori sa incercati sa scoateti si altceva, gen idei de a aduce bani in tara, de a aduce investitii si de a stopa furtul fara margini de care se ocupa porcii vostri din partid de cand ati venit la putere...Nu spun ca ceilalti nu au furat, dar de aia ati castigat voi, pentru ca i-ati blamat pe ceilalti si i-ati mintit pe romani ca voi sunteti mai buni, oare a cata oara...?

Acum chiar nu stiu cine este mai nociv pentru tara, dar inclin sa cred ca Viorel se distanteaza de ultimul clasat…  
Cobor din tren si inca ma gandesc de ce trebuie sa suporte romanii cacatul asta zilnic si de ce nu pot evolua, de ce nu pot trai mai bine, de ce trebuie sa plece din tara, de ce nu pot avea facilitati mai bune si un trai mai bun? As spune ca revolutia nu le-a servit la nimic. Nu am invatat nimic ca natie. Nici macar ca avem dreptul democratic sa protestam… impotriva grosoloniei, incompetentei, minciunii, manipularii si a nesimtirii celor ce conduc acest neam…

Calatoria cu trenul

M-am trezit din zori, stiind ca voi avea o zi mai grea. Urma sa imi intalnesc mentorul sau cel putin pentru moment, antrenorul. "The coach", R. avea sa ma astepte in statie, in una din suburbiile megalopolisului. Asadar am luat metroul pana in centru, am facut cam 50 minute. Imbracat lejer, business casual cum ma rugase R. Am ascultat engleza in casti pana la Jackson station, apoi am coborat din metrou si am urcat (...) pe marele bulevard.

Un bulevard strajuit de monstri de otel si sticla. Mi-am ridicat cu nesat gulerul paltonului si am apucat spre gara centrala. Frig, un vant taios, putina ceata si fulgi de zapada, oameni zgribuliti si grabiti sa intre in cladirile incalzite, miros de cafea si prajituri, la fiecare colt de strada, unde exista astfel de localuri, care furnizeaza energie la zeci de mii de oameni zilnic.
Dupa zece minute de mers pe jos (as fi putut cobori la o statie mai apropiata dar nu mai mersesem inainte pe acolo si mi-am spus sa nu stau sa pierd timpul uitandu-ma pe harta) am ajuns la gara. Am avut senzatia ca mai fusesem acolo, poate din cauza filmelor turnate in aceasta gara.

O arhitectura impunatoare, curata luna, impodobita deja de sarbatoare, gara arata ca un muzeu de la noi... O gara prin care trec zilnic 120.000 oameni, al treilea mare nod feroviar al tarii, desemnata in 2012 unul dintre cele mai frumoase locuri din US. Va inchipuiti ca nu exista o singura hartie pe jos, ca te poti aseza direct pe jos - multi dintre calatori o fac de altfel - nu te murdaresti pentru ca nu exista noroi nici atunci cand ploua.

Ei bine, ca un veritabil provincial, am studiat mai intai totul in detaliu, apoi m-am asezat la coada la bilete. Impropriu spus coada, pentru ca erau 3 persoane la rand si doua ghisee deschise. La alte 5 aparate iti puteai lista online biletul, iar alte 10 ghisee erau inchise la ora respectiva, probabil din lipsa de calatori. Harti si orare de mers gratuite pentru toate liniile ce deservesc metropola, orice informatie ai nevoie o gasesti fara sa-ti pui prea multe intrebari. Politisti cu caini special dresati pentru a descoperi substante sau pachete suspecte, dar foarte discreti si politicosi cu pasagerii. Cineva a intrebat de ce stau cu cainii in gara si se plimba. Raspunsul a venit simplu si politicos: "Pentru siguranta dumneavoastra, doamna".

Eu venisem cu 30 de minute inainte, stiind ca este un loc foarte aglomerat, cu foarte multe terminale si cu multi calatori. Ei bine, am stat cele 30 de minute in tren, in care urci efectiv din gara, printr-o poarta automata, fara a iesi insa sub cerul liber. In fapt trenurile sunt garate sub zgarie nori...

Trenul, cu etaj, curat, cu vagoane gen bou-vagon, aerisite si spatioase. Primesti instructiuni sa iti pui biletul pe spatarul scaunului din fata, pentru a fi luat si perforat de conductor, pentru ca nu cumva acesta sau vreun pasager sa faca scurta la mana... Din aceeasi gara, o alta companie opereaza trenuri ce parcurg toata tara, deci pe distante mari si foarte mari.

Am mers cu trenul 45 de minute, exact atat cat era planificat. Distanta dintre statii este de 3 minute probabil, dat fiind faptul ca au fost cel putin 15 statii, dar treul prinde viteza destul de mare intre ele. Nicaieri nu am vazut camp gol sau spatii goale intre statii. Case, cartiere rezidentiale, parcuri, conace, casute, treci efectiv dintr-un orasel in altul fara sa-ti dai seama. Calea ferata are trei linii. Una de dus, una de intors, iar cea din mijloc pentru trenurile expres, de viteza, care nu opresc in toate statiile.

Am ajuns la destinatie, m-am intalnit cu "the coach", am discutat, am primit ponturi, am primit incredere si probabil ca am castigat simpatia interlocutorului meu. Am mancat cate o salata de legume bio (este si aici la moda) care a costat fiecare cate 19 dolari...
Am plecat, nu inainte de a-i povesti cate ceva despre Dracula, despre faptul ca Bucurestiul nu este la tara, ca poti face vacante minunate in Transilvania fara sa te manance lupii si ca tara mea nu mai este aceeasi tara in care acum 24 de ani ne-am impuscat "dictatorul care asuprea toata populatia", desi naravurile unora au ramas aceleasi si ar merita aceeasi soarta.
Cand am ajuns in downtown, dupa 45 de minute, ningea din nou. Am mers pe scurtatura si m-am aruncat aproape congelat in prima gura de metrou intalnita. Aveam sa ma intorc pe aceleasi scari, pentru ca gura respectiva nu deservea metroul meu...

La metroul azi canta un nene la un xilofon. Din pacate, nu am avut timp sa il ascult, insa l-am filmat cateva secunde, in timp ce alergam sa prind metroul. Cand am coborat, am fost nevoit sa-mi pun aparatoarele pentru urechi, nu de alta dar as fi ajuns acasa cu ele degerate. Azi erau cam 18 grade Fahrenheit, adica aproape -8 grade C. Insa vantul amplifica senzatia de frig, intocmai ca la noi pe faleza iarna.

Din experienta de azi, am ramas inca in cap cu intrebarea: cum de este atat de curat intr-o gara prin care trec zilnic zeci de mii de oameni. Cum de nu miroase a urina, a rahat, cum de nu ti se lipesc pantofii de gresia de pe jos, cum de nu se cerseste, cum de este cald, cum de te simti ca si cand te-ai afla la teatru, la cinema sau la mall...? Toate acestea intr-o cladire data in folosinta in 1925...

200 metri garduri

Ei bine, sa nu va inchipuiti ca aici oamenii nu se inghesuie la cumparaturi asa cum se inghesuie romanii in tara prin supermarketuri. Si aici cumparaturile sunt sport national. Americanii cumpara orice daca este ieftin, eventual la oferta. Si aici aproape totul este ieftin si la oferta... Zici ca sunt la curse cu cosurile de cumparaturi...
Spre exemplu, poti cumpara un curcan de 12 lb (1lb = 450 gr) cu 12 dolari. Dar nu l-am luat pentru ca fiind mare are multe oase... :)
O sticla de miere de albine de 5 lb (2.27 kg) o poti cumpara cu 12.49 dolari.
Un pachet de pulpa de porc fara grasime, carne macra de 8 lb il poti lua cu 15.52 dolari.
Un borcan de castraveti murati de 2 lb, polonez, il poti cumpara cu 1.99 dolari.
Un borcan de gogosari in otet de 2lb, plonez, il poti avea pentru 2.99 dolari.
Un borcan de ciuperci intregi de acceasi greutate, costa 3.99 dolari.
Un pachet de unt polonez in greutate de 0.58 lb costa 1.50 dolari.
Doua radacini de pastarnac - albitura in greutate de 0.41 lb costa 0.57 dolari.
Doi ardei verzi cubanezi in greutate de 0.33 lb costa 0.40 dolari.
Portocale de California 1.74 lb au costat 1.11 dolari.
Patru banane au costat 0.68 dolari. Doua fructe de avocado au costat 1 dolar.
Mere "bot de iepure" - care nu au aroma celor din tara, 1.49 lb au costat 1.53 dolari.
Cinci legaturi de ceapa verde au costat 1 dolar, iar un dovlecel din ala mic cu silueta de vioara (pentru placinta de dovleac) a costat 1.71. Cinci sau sase capatani de usturoi au costat 0.60 dolari.
O sticluta de esenta de vanilie a costat in magazinul romanesc 3 dolari. O sticla de ulei de un litru a costat in acelasi magazin romanesc 3.59 dolari.
O bucata de slana afumata cu insertii mari de carne de aproximativ 1 lb a costat 6.86 dolari. Trei bucati de carnati proaspeti romanesti de aproximativ 2 lb au costat 6.51 dolari.
1 lb de toba romaneasca a costat 6.65 dolari. O bucata de lebar de 1 lb a costat 3.51 dolari. O paine de 2 lb costa 2 dolari si asta este una mai ieftina.

Pentru americanul de rand probabil ca este nevoie de cateva ore de munca pentru a putea castiga banii astia. Numai ca ei cumpara cantitati mari, nu iau cu sutele de grame. Ei cumpara bidoane de lapte, bidoane de 4 litri de suc de mere, de portocale, baxuri de apa si bauturi carbogazoase, jumatati de duzina de pizza congelata, pleaca efectiv cocosati de la cumparaturi. Sunt sclavii cumparaturilor si apoi a kilogramelor acumulate. Stau la rand incolonati precum robotii cu bucile iesite din pantaloni sau izmene, depinde cu ce iese fiecare din casa, pentru ca de multe ori sunt in trening si in papuci cu ata intre degete chiar daca afara crapa pietrele, ninge sau ploua. Ii doare in cur ca se uita lumea la ei. In fapt putini sunt cei mai cocheti, mai atenti cum se imbraca si probabil ca aia sunt europeni.
Mananca cu o atat de mare pofta incat cei care trec pe langa ei nu se pot abtine si se incoloneaza la rand la fast food, isi comanda bauturi carbogazoase de aproape 1 litru, baga sub nas cu jumatatile de ora si se scoala tot cu un ochi la standul de mancare. Pe mine ma lasa rece. Probabil ca daca as gusta din fiecare fel de mancare m-ar atrage si pe mine. Numai ca mi-ar lua ani numai sa gust din fiecare fel, restaurantele, fast food-urile si localurile in care se serveste hrana calda sunt cu zecile de mii. Ai spune ca astia nu gatesc acasa si probabil ca asa si este. Se mananca tone de alimente si nu se incurajeaza deloc consumul de fructe si legume, care sunt de cele mai multe ori mai scumpe decat carnea si sucurile. Or sti ei de ce.... Asigurarile costa de rup, dar despre asta intr-un alt episod.
Pana atunci sa mancati sanatos, cu cap si cu gust.

Tase

Durerea, ca o primavara eterna...

O liniste aparenta

Semintele

La Multi Ani LAURA!

Deuteronom 31:8

Daca intr-o zi iubirea ar putea vorbi

Daca intr-o zi as uita sa-i zambesc soarelui in inconstienta, ai putea oare sa-mi amintesti asta cu atat de calda privirea ta?

Daca intr-o zi, dintr-un anumit motiv, mana mea ar ramane nepasatoare, ca o prea batuta de vant creanga intr-o prea pustie si rece padure, departe de trupul tau, ai putea oare, ca o raza de soare, sa te insinuezi rabdatoare si subtila si sa o reinvii cu caldura fiintei tale?

Daca intr-o zi, dintr-o prea nefireasca pornire, as incerca sa trec dincolo de tot ceea ce a insemnat odiseea noastra si ti-as marturisi ca as vrea sa o luam de la inceput, fara sa schimbam nimic din cele petrecute, oare m-ai crede ca in acest timp nu am asteptat altceva in plus de la viata?

Daca intr-o zi, departe de lumea dezlantuita as desena pe cer inima ta, atat de mare incat nu ai putea sa o urmaresti cu privirea, ti-ai da seama oare ca aceasta nemarginire reprezinta golul pe care l-as resimti ca urmare a neregasirii tale in restul lumii mele?

Daca intr-o zi, te-as prinde, nu pentru a-ti saruta talpa piciorului, asa cum ar fi vrut maestrul cuvintelor, ci pentru a te lega vremelnic la circuitele mele nervoase, oare ar rezulta un scurtcircuit memorabil ori o noua planeta Pandora?

Daca intr-o zi, cerul ne-ar pierde unul de altul, oare ar urma pe pamant o noua era glaciara?

Daca intr-o zi, fara sa ne dam seama, am inceta sa ne mai strigam asa cum ne strigam unul pe altul, cu acel nume fara sens, inventat de mine intr-o seara, pe malul marii noastre, oare ar insemna ca vulcanul nostru a incetat sa mai traiasca?

Daca intr-o zi, indiferent de ceas ori de loc, cuvintele mele ar ramane in eter si nu ar mai putea sa fie asternute pentru ochi straini, ar inseamna asta oare ca ele ar veni doar chemate de tine, pentru a-ti insenina zilele in care eu fara de veste si poate fara dorinta, intr-o nemarginita intindere orbitoare, departe de tine m-as afla?

Daca intr-o zi iubirea ar putea vorbi, oare ce cor, pe cate sublime voci si cu ce fel de mesterite cuvinte, cu ce fel de cantec si cu ce nemaiauzite culori ar putea sa ridice impietrite inimi pana la cer ?

Mai tii minte ce am scris mai demult, pe frunza aceea uscata de artar...? "Daca intr-o zi nu .............................................................................................................................................."

Viata la minus douazeci de grade Celsius

Ma trezesc dimineata si dau fuga repede la laptop, sa vad cate grade sunt afara. Minus 20 C. Zic ca este bine, mai ales ca nu s-au confirmat cele minus 24 C anuntate de cu seara. Insa vor fi cu siguranta maine...
Totul este normal afara, masinile circula, soseaua este neagra deci nu exista niciun semn ca aseara a nins din nou. Aici nu se inchide nicio autostrada, niciun drum statal si nicio alee. Aici nu exista notiunea de drumuri blocate. In caz de cod rosu, violet, galben, portocaliu sau indigo (...) intra cate zece camioane cu lama pe autostrada, cate trei in rand si incep sa arunce zapada de pe carosabil. In urma lor vin alte trei, care subtiaza stratul de zapada ramas, iar in urma astora alte trei care aduc la negru asfaltul. Si toate arunca generos cu sare in spatele lor.
Se intelege ca in astfel de conditii toate masinile devin albe de la saramura si trebuie spalate mai des. Si probabil ca ruginesc mai repede. Dar se circula oricand si asta conteaza aici!
Aici nu se dau pomeni electorale gen "nu se munceste vineri, ca este zapada, sa facem deci un week-end generos si sa recuperam ziua alta data, intr-o luni dupa masa...". Pur si simplu drumarii isi fac treaba. Iar cand apar gauri in asfalt, se astupa intr-o noapte, pe kilometri intregi.

La spalatoriile automate vesnic este coada. Bagi 3 dolari si intri pe banda, iti fleoscaie benzile alea masina, iti baga niste jeturi de apa pe deasupra si pe dedesubt si gata, iesi cu masina curata. De obicei sunt automate, probabil ca si datorita temperaturilor foarte scazute, un muncitor neavand cum sa spele masini la atatea grade sub minus.
Cu trotuarele lucrurile stau mai prost, in sensul ca sunt degajate ultimele, iar pe alocuri nu sunt degajate de zapada. Insa marea majoritate circula cu masinile asa ca sunt prea putini nemultumiti.
 
Aici nu se inchid scolile din cauza zapezii ci din cauza temperaturilor foarte scazute, care pot cauza degeraturi copiilor. Azi au fost toata ziua -20 C, soare ca vara si putin vant. La geam, in interior, te poti bronza, insa atunci cand iesi afara, pielea ti se transforma in cateva minute in hartie creponata...
Ceea ce este insa ciudat este alternanta aceasta de temperaturi intr-un interval scurt de timp. Aseara erau 2 grade si ningea iar azi dimineata erau -20 C. In cateva ore se schimba vremea radical, astfel ca ai sanse sa pleci dimineata de acasa imbracat normal iar seara sa ajungi tremurand. Se pare insa ca oamenii nu sufera si nici nu fac atata galagie cum se face la noi. Copiii nu sunt infofoliti cum sunt ai nostri cu fulare peste bot si cu 3 caciuli. Li s-a dat liber de la scoala azi dar si maine, cand va fi mai frig. Unii sunt imbracati sumar, altii subtire iar multi sunt cu capatanile goale, cel putin pe afara... Uneori ma rusinez cand stiu ca eu am haine groase iar copiii astia sunt imbracati atat de subtire si asta nu pentru ca nu ar avea haine, sunt convins.
Oamenii s-au resemnat ca iarna este frig si ninge. Ninge mult. Mult prea mult... Si este mult prea frig!

Am crezut ca veveritele, vecinele noastre nu au supravietuit temperaturilor extrem de coborate, mai ales ca la ultima furtuna cuibul lor a fost rupt si imprastiat de vant. Zilele trecute, la -18 C erau in verva, fierbea sangele in ele si se alergau in grupuri mari prin zona. Pesemne chemarea sangelui...
In padure zapada este pana la brau, asa ca vin caprioarele la alee si asteapta cuminti sa le dai bunatati. Unele au deja pui, altele urmeaza sa aiba.

Viata merge inainte, indiferent ca este zapada mare ori ger crunt. Si nimeni nu face crize de nervi, chiar daca este o iarna atipica.
Am iesit in seara asta pana doua strazi mai incolo, sa iau ceva. La - 23 C si ceva vant, senzatia este de -34 C. Peste trei ore vor fi -26 C, dar nu voi mai iesi. Oricum eram singurul om de pe trotuar, cale de cincisprezece minute de mers... Iti ingheata narile si apoi te ia durerea de trahee, lacrimile iti ingheata pe fata iar haina incepe sa scartaie, ca un celofan. Noroc cu geaca mea Docker, pe care am insistat sa o cumpar la inceputul iernii...

Despre vieti in zadar pierdute, nepasare si infern...

Despre vizita unui inalt demnitar

Despre stiri indoielnice si mancare fara carne

Imi rezerv zilnic douazeci de minute pe zi pentru a citi presa din tara. Probabil ca este prea mult, devreme ce scriu numai despre evenimente petrecute acolo.

De pilda un titlu mare: Ce au facut Bianca si Adrian la Paris? Evident ca nu am citit articolul, pentru ca nu m-a interest. In fond, ce cacat puteau sa faca astia doi la Paris? Sa spuna poezii de la balcon? Niciunul din ei nu a citit vreodata o carte. Ea - rapandula fugita de acasa, proaspat maritata, el vesnicul amant se pare mai bun decat fotbalist, bun de prasila pentru foarte multe gonflabile din astea cu cioc de gasca, facute vedete doar pentru fotografiile sau emisiunile in care au pozat goale. Si toate vedetele astea aduna bani pe timpul fraierilor care stau pironiti si se uita la posteriorul lor, la pieptul lor, la nuntile lor de carton si la toata parada de prost gust pe care o servesc consumatorilor de astfel de evenimente. Ai spune ca toata natia are nevoie sa vada pornografie in direct. Pentru ca actuale sau foste prostituate sunt promovate in direct la ore de varf.

Mare patanie mare cu invatatoarea care cerea cadouri scumpe sub pretext ca scoala la care activa este una de fite. Pai fratilor, de ce ati platit ani de zile cadouri unei astfel de invatatoare? De ce abia acum cineva a avut tupeul sa o demaste? De ce ati stat sa va faca in fata nesimtiti si saraci doar pentru ca voi ati considerat ca o ciocolata si o cafea sunt suficiente pentru un cadou simbolic? Din cate imi aduc eu aminte insa, si pe vremea noastra era aceeasi problema, atat cu cadoul de 1 martie (se adunau mamicile si dezbateau ce sa ii ia “tovarasei” cadou; saraca femeie cred ca primea in fiecare an cate o vaza de cristal rosu sau alb si paharele aferente) cat si cu fondul clasei. Noi eram obligati sa aducem bani din sticle si borcane, frunze de dud pentru viermii de matase (pe care nu i-am vazut niciodata, dar toti duzii din cartier erau chei, pentru ca toti le rupeau crengile sa le aduca mancare coconilor) dar si pentru fondul clasei. Unde se duceau banii aia? Habar nu am, dar in orice caz nu se foloseau cate 3 litri de detergent pe zi pentru wc-urile din scoala. Imi aduc aminte ca mirosea numai a clor si atat. Asa ca dintotdeauna a existat o forma sau alta de cadouri pentru dascali, insa niciodata nu am auzit de un astfel de comportament al unui dascal. Ma mir ca nu au scos-o parintii in palme de la sedinta respectiva.

Dintr-o data s-a trezit maria sa consilierul babuinului sef si se da cu curul de asfalt ca suntem perceputi ca si colonie de marile puteri, care isi trimit emisari sa ne traga de urechi pentru nerespectarea statului de drept. Dar ce te crezi boule, mare superputere democratica? Din cauza voastra isi trimit tarile nor emisarii, sa se asigure ca nu calcati in picioare drepturile elementare ale cetatenilor pe care ii reprezentati. Normal ca toti isi vor asigurate investitiile actuale sau viitoare, ce credeati ca va lasa pe voi sa va indestulati din ce considera ei ca li se cuvine? Totul are un prêt…

Mare stire, breaking news de fapt (orice vedeta de rahat care din greseala sau din obisnuinta, dupa caz trage un vant peste zi, devine imediar titlu in galben si negru), ca desi cel mai faimos oier si barbugiu al tarii, patron de echipa de fotbal si posesor a nenumarate proprietati, a fost propus in primul 11 al unui celebru pension, spre a iesi la pascut iarba de pe un stadion constantean, acesta nu s-a aflat pe lista. Probabil va prinde echipa ca rezerva, cu lotul al doilea de eminenti. Stau si ma intreb, daca unul care ar fi furat o paine pentru a-si hrani copiii (stiu ca nu este scuzabil) si ar fi primit 3 ani pentru asta, ar fi avut posibilitatea de a iesi de la mititica daca nu ar fi avut armate de avocati si zeci de incercari nereusite de a gasi o portita legala de a iesi ziua sa vada soarele?

Azi am revazut niste imagini crude, cu modul in care sunt sacrificate animalele ce ne sunt servite zilnic de marile lanturi de magazine. Este greu de descris, nu mai spun de urmarit astfel de imagini. Porci, vaci, gaini, pesti, imaginile sunt graitoare si arata pe sleau cruzimea oamenilor fata de animalele care nu sunt deosebite fata de animalele pe care le iubim si le luam sa doarma cu noi in pat. Animale lovite, sugrumate, impuscate ori torturate. Este adevarat ca nu ai putea sa iei un porc sau o vaca in pat (desi multi se acuza de astfel de greseli atunci cand divorteaza) insa sunt animale care nu au nicio vina ca sunt crescute pentru carne. Aici, probabil ca oamenii au inteles mai demult ca ceea ce se intampla cu marile corporatii nu este in regula si au inceput sa se orienteze spre legume si fructe. Acum legumele si fructele costa mai mult decat carnea… Insa daca tii la confortul tau psihic, eu zic ca se merita. Promit sa incerc si eu. Azi mi-am propus sa mananc un sote de ciuperci…

Despre mahniri, babuini si nepasari colective

Era o vreme cand asteptam cu infrigurare ca o instanta sau alta sa dispuna condamnarea unuia sau a altuia. Cineva care furat pe cineva, a prejudiciat sau a tradat statul, care a luat spaga carnati sau caltabosi, gainarii marunte sau mari devalizari bancare.

Am asistat si zilele acestea la o condamnare cu repetitie a unuia dintre cei mai importanti fosti demnitari ai tarii. La prima condamnare am simtit ca s-a facut dreptate si ca omul trebuia sa plateasca, ba chiar m-am lasat antrenat in toata nebunia aia cu reporterii care transmiteau de pe gardurile cladirii din Zambaccian. 

De data aceasta nu am mai simtit nimic. Nicio bucurie si niciun sentiment. Am vazut din nou aceleasi hoarde de reporteri care se repezeau sa vada ce? Un om cocosat sub povara propriei neputinte si propriei arogante. Un condamnat la nici nu mai conteaza cati ani de temnita. Ma gandeam daca a meritat tot periplul acesta pe la tribunale, de noua ani sa fii in fiecare zi cu gandul ca s-ar putea sa platesti sub o forma sau alta pentru neajunsul de a nu-ti fi ajuns atat cat ti se cuvenea... 

Daca a meritat asadar toata gramada aceea de bani pe care sa spunem ca inca o poseda familia. Miliardul ala de dolari despre care se vorbeste la toate colturile. Geamantanele pline cu valuta despre care se spunea in folclor ca sotia lui le cantarea, pentru a castiga timp. 

Se merita oare sa traiesti cu spaima ca vei plati si ca vei fi fi aratat cu degetul dupa usa grea a temnitei doar pentru scurta bucurie a vederii banilor, a lingourilor de aur, a depozitelor din tari straine si a nenumaratelor mosii si cladiri detinute de nestiute matusi ori rubedenii inventate? 

Ma uitam la fata impietrita a condamnatului cu repetitie. Trufia disparuse, era doar masca unui om care stia parca ce are de facut. Ce sa mai astepti dupa un asemenea eveniment cu repetitie? 

Poate doar sa uiti ca ai gresit si sa astepti infrigurat sa iesi dupa un an sau cat vor fi pedepsele cumulate si sa rontai incet din banii pusi cu grija departe de ochi straini? 

Poate doar sa te caiesti si sa speri in judecata mai dreapta a celui de sus?

Poate sa te aperi spunand din nou ca judecata a fost una politica si ca in ultimii ani ai simtit din plin jugul justitiei controlate de la importante butoane?

Sau poate sa iesi cu o declaratie demna si sa spui semet chiar ca iti asumi dispretul fata de lege pe care l-ai avut in acele timpuri dar ca intelegi sa te achiti fata de societatea pe care ai condus-o atatia ani si pe care trebuia sa o duci cu mult efort spre valorile europene?

Personal cred ca acest om nu va recunoaste niciodata ca a fost un om caruia i-a placut mita. A facut lucruri bune dar si lucruri negative. Multa lume a uitat perioada 2000-2004. Eu nu am uitat-o. Imi era greata ca traiesc in tara mea si ca vad "fireste" oriunde aceeasi fatza rozalie de adolescent intarziat. La fel cum imi este greata de cei ce conduc acum, chiar daca am ales sa nu mai traiesc in tara mea...

Si nu este vorba doar despre un singur om condamnat. Condamnatii acestor zile au avut functii importante in statul roman, s-au perindat la mai multe partide, au fost alesi cu buna credinta de plebei, au fost demnitari de prim rang, ministri, deputati. Toti au jurat credinta patriei noastre. Si au tradat. Unul vinde transformatoare vechi la pret de noi, altul ia mita, altul a luat mita si el si nevasta lui ani de zile... Si cati mai stau la rand spre a fi condamnati. Ma uit la ei si nu ma napadeste niciun sentiment. Nici de mila, nici de bucurie, nici tristete.

Ma uit la ei si imi dau seama ca tara mea este unde este si din pricina oamenilor ca ei, care au considerat ca merge si asa, ca odata ajunsi la putere nimic nu le mai poate sta inainte.
Tara in care un fost prim ministru ajunge in spatele gratiilor de doua ori in mai putin de un an. Tara in care alesii neamului isi voteaza legi prin care isi acorda imunitate la propriile gainarii. Tara in care o mana spala pe alta.
Tara in care a fi parlamentar inseamna cea mai inalta functie posibila, pentru ca aceasta functie iti confera pensie nesimtita, beneficii nesimtite, diurne nesimtite, masini, cazari si alte decontari  nesimtite.
Iar atunci cand sunt condamnati aclama in cor, precum o ceata de babuini in calduri, in frunte cu babuinul de la Victoria, ca au fost condamnati politic. Nu neg ca au fost si astfel de condamnari, o nu, dar acest caz chiar nu are de-a face cu o astfel de rezolutie. Mai ales ca a fost prins pentru o gainarie...
Nu neg ca exista mafioti care pot face ca anumite persoane care le stau in cale sa fie "prinse" in flagrant si astfel drumul lor sa fie liber. Stiu ca au fost multe astfel de cazuri de oameni care au picat nevinovati. Pentru ca au fost de buna credinta, pentru ca nu au avut relatii, pentru ca nu au fost incartiruiti politic, ori pentru ca au deranjat vreun mahar.
Dar aici, toti se ascund dupa statutul de politician. Eu la ei ma refer. La toata aceasta ceata de idioti care conduce practic Romania.

Ma uit la ei si imi dau seama ca odata cu ei si noi suntem incarcerati, pe viata. La nepasare, la fuga de realitate, la stagnare si la a fi vesnic aratati cu degetul, ca niste condamnati...

Gerul

Cand eram in tara si auzeam de ger de -15 C, ma minunam si mergeam musai sa vad marea colcaind de ghiata. Putine masini porneau din parcare dimineata, trebuia oricand sa ajuti un prieten cu cabluri electrice pentru a porni motorul intepenit.

In rest, vant, burnita, o singura zapada mai mare pe an si gata iarna. De multe ori de sarbatorile de iarna nu vedeam pic de zapada asa ca trebuia sa ne refugiem la munte, unde cu putin noroc ne dadeam si noi pe zapada. 

Aici s-a schimbat treaba. De cand a inceput iarna a inceput si frigul si zapada. Ca la balamuc. 

Ninge in fiecare saptamana si ninge mult. Noaptea este ger de iti ingheata mucii in nas vorba unui prieten iar ziua ti se lipesc narile. Temperaturi de -15C sunt la ordinea zilei si asta ziua in amiaza mare. Cu soare pe cer. Cand se topeste o sarja de zapada, se raceste brusc si se scutura o alta. 

Insa nimeni nu dispera si nu se da cu curul de ciment ca au fost luati pe nepregatite. Masinile cu lama sunt cu sutele, patruleaza si printre blocuri si printre case si curata zapada pana la asfalt. Se da cu sare foarte mult, chiar daca se strica asfaltul. Se va repada imediat dupa topirea zapezii. Practic sunt masini 4x4 care merg printre stradute si masini mari cu lama ce merg pe strazile si bulevardele principale. Astfel ca se circula pe orice vreme si pe sosea nu se formeaza pelicula de ghiata. In mod paradoxal masinile pornesc la cheie, poate si din cauza ca multe stau in garajele caselor sau in cele de sub fiecare bloc de locuinte. 

Cand mergi la cumparaturi, nu te mai miri cand ii vezi pe indivizi coborand in pantaloni scurti, tricou si adidasi din masini si intrand in magazin fara niciun fel de greata. Asta in timp ce afara sunt -17 grade. Credeam ca veveritele dorm cur in cur in cuibul lor de frunze si crengute uscate din varful pomului din fata geamului nostru. Chiar si pe gerul asta ies tantose si sar din creanga in creanga de zici ca se duc pana la coafor si se intorc inapoi. Toata suflarea s-a obisnuit cu clima si probabil ca asta va trebui sa facem si noi.

Se anunta insa un varf negativ intre duminica seara si marti dimineata, cand temperaturile pot ajunge la - 28 C, un nivel care nu a fost atins de 18 ani aici. O sa ies atunci pe strazi sa vad cate masini din parcare au plecat. Ne-au sunat prietenii deja si ne-au spus sa ne pregatim sufleteste pentru ceea ce va urma...

Asa ca am hotarat sa mergem sa cumparam alimentele de baza de la supermarket. Aici, am constatat ca un mare numar de oameni au gandit la fel ca noi. Numai ca ei au inteles altfel mesajul... Toti aveau carucioarele intesate cu galoane de lapte, box-uri de apa, multe cofrage de oua, carne ca la balamuc, multe cutii cu bere, ceva legume, peste si toti incolonati cuminti la casele de marcat.

Noi am luat timizi niste faina, oua, lapte, paine, avocado, ulei, sunca presata, cartofi, varza, paste, suc de rosii, gem de struguri pentru nelipsitele clatite si cateva banane. Ne era si rusine la casa de marcat cu doar atat de putine produse, dar... fiecare dupa remuneratie si dupa ...volum. Acum am realizat ca nu am luat lamai si ma gandeam sa merg din nou sa iau. Numai ca nu as mai avea taria de a sta la coada doar pentru o punga de lamai in timp ce altii isi umfla portbagajele cu desagi intregi de snaksuri, sosuri in care sa bage snaksurile, pop-corn, etc. In plus, m-as putea intalni cu vortexul arctic pe drum...sau cu o haita de coioti. In rest, lumea este vie, masinile merg normal pe strada, exista fireste scoli inchise si aici dar si pe coasta de est dar este normal sa fie asa avand in vedere cantitatea de zapada si gerul ce s-a abatut peste toata partea de nord a continentului. Toti cei in masura sa se pronunte spun: "It's going to be brutal."

In centru exista zone in care nu mai merge nimeni, cum ar fi marile parcuri. Locul oamenilor a fost luat acum de gaste, aflate cu zecile de mii pe malul raului, intr-un spectacol superb. La prima vedere am refuzat sa cred ceea ce ochii vedeau, apoi am inteles ca sunt gaste. Datorita penajului ele rezista si la temperaturi sub -50 C. Habar nu am ce mananca pe vremea asta, pentru ca de obicei ele pasc iarba, dar rezista.

La cateva minute de noi se afla principalul aeroport din oras, aeroport peste care au cazut in ultimele ore cel putin 20 cm de zapada, peste cea cazuta dupa Craciun. In parcarea de masini de inchiriat, zapada a ajuns la inaltimi considerabile. Datorita sutelor de zboruri anulate, masinile nu au mai fost folosite...

Toata lumea se pregateste de ce este mai rau iar noi stam si ne minunam cat de mult pot castiga unii din urma acestei manipulari. Sper sa nu ajungem sa le dam dreptate si sa facem focul in cada cu cele doua fotolii pe care le avem in sufragerie, si sper sa nu ajungem sa mancam coji de cartofi, precum in filmele alea in care venea frigul brusc, inghetau cladirile si apareau pe strazi haite de lupi.
Duminica viitoare se anunta totusi +5 C...Insa pana atunci ninge viscolit, iar gradele din termometru coboara cu fiecare ora ce trece. Iar in tara voi sforaiti cu spor, (probabil curgandu-va balele pe perne si dand din picioare necontrolat) in visuri ciudate despre noul an de munca pe care il incepeti de maine. Spor la treaba tuturor!
Din Chicago, va saluta meteorologul de serviciu...

Ea ma priveste

Ea ma privea si ochii ei imi cereau raspunsuri. Ochii ei mereau cereau raspunsuri de care eu fugeam. Eu o tineam in brate, pe un fotoliu, intr-un birou rece si intunecat. Era Craciunul, acum multi ani, dar noi rataceam pe strazi. Pentru ca nu aveam loc in alta parte... Ea ma privea iar eu ii spuneam ca nimic nu ar fi fost prezent fara ea. Mult timp am cautat sa ma impiedic sa o mai vad. Ea a incercat si mai mult acest lucru...
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
{M-am legat de calorifer, pentru a nu mai pleca spre ea. Am zacut in neputinta o zi intreaga, cu mana alungita de la atat smucit, apoi am improvizat un carlig, am agatat cheia lacatului, care se afla la departare de mine si am rupt usa in goana catre ea. Am ramas la ea noaptea aceea...


Cu indignare înaintam printre rătăcirile mele târzii, îmi forţam paşii să se alăture umbrelor nopţii; îmi aduc aminte ca in noaptea aceea m-am furişat şi am escaladat poarta ei asemenea unui fur plecat cu mâna goală din misiune (…) apoi am ajuns pe bulevard cale de un kilometru şi nebunia mi-a întors paşii îndărăt la căldura ei; ea nici măcar nu-mi simţise lipsa, dormea adânc ca un prunc iar eu mă blestemam încă în gând pentru sacrilegiul de a o fi părăsit… 

Am plecat in acel an la munte, intr-o statiune. Am gasit cazare in ajun de anul nou la o gospodarie de oameni muncitori. Revelionul urma sa il petrecem intr-un restaurant. 
Suna pompos, pentru ca in seara cu pricina am mers sa vedem unde este "localul". Localul era o carciuma, discoteca din comuna, unde se organiza ad-hoc un revelion, cu perechi adunate in ultimul moment de prin localitate sau turisti ca noi, care au vrut sa fuga de civilizatie si sa petreaca noul an la munte... 

Nu-mi amintesc nimic din acel revelion, nu pentru ca as fi baut, ci pentru ca nu s-a intamplat nimic notabil. Cred ca am mancat, am baut ceva si apoi am plecat. Nu inainte de a dansa si a urla pe muzica celor de la Prodigy. Aveam plete si cred ca i-am ingrozit pe localnici. De fapt nu imi amintesc ce am mancat. Stiu ca am plecat de acasa la pomul laudat... Ca vom gasi mancare in zona. Si in zona am gasit doar caramele si napolitane. Am dat bani pentru meniu si cred ca am gustat cate ceva. Stiu ca era foarte ger si ca era senin. Si mai stiu ca iubeam!

A doua zi proprietarii casei au taiat un porc si ne-au adus un platou de bunatati. Cred ca ne-au vazut ca am venit flamanzi de la revelion. Camera in care am stat avea doua paturi, un dulap si o soba... Baia era pe hol, iar proprietara, o tigangusa draguta cred ca se mai uita din cand in cand pe geam... Camera avea lenjerie roz, iar eu stateam ca o mimoza in rozul ala borat, cu parul valvoi, in mijlocul patului... 
Prietenii cu care am plecat au avut insa un noroc si mai mare: au nimerit in gazda la o baba, iar asternuturile lor miroseau a urina. De baba, de pisica, de caine sau de sobolan, nu ne-au putut spune... Cert este ca a doua zi si-au cautat o noua gazda...}
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ea ma privea si ochii ei imi cereau raspunsuri. Raspunsurile mele au venit cu mult dupa ce am aflat ca ea exista si ca nu traieste doar in inchipuirea mea... Insa si eu uitasem sa-i spun ca exist...

Ea ma priveste uneori si ma intreaba ce inseamna ea acum pentru mine... 

Oare as putea sa ii raspund ca fara ea lumea mea s-ar prabusi in nemarginite adancuri? 
Ca fara ea, plutoane intregi de oameni ar sta la rand pentru a-mi ciurui sufletul absent?
Oare cui as putea sa ii mai desenez pe piept fiori tarzii din tainice saruturi si oare ce libertate neagra ar mai exista in absenta pasilor ei rascolind incet urmele fostei mele existente fugare? Oare sub ce alt copac batut de vant sa-mi mai gasesc adapost?

Cum as putea sa-i raspund ca la inceput a fost ea si apoi toate celelalte clipe dinaintea ei si ca oricum, dupa ea, toate intamplarile, faptele si clipele dinaintea ei, au venit in grup, implorandu-ma sa fie sterse, poate din cauze prea putin importante cu viata mea ori poate prea putin oportune momente ale aparitiilor lor.... Le-am refuzat, dar s-au sinucis in tacere in semn de protest, la trei pasi in fata mea... asemeni pasarilor atat de mult stiute.
Ma gandesc si acum ca poate inaintea ei timpul meu nu a curs in sens normal.
Daca as putea sa ma transform intr-un fraged nor si sa cad ca din intamplare la picioarele ei, ca in fata ultimei flori din Univers, oare m-ar lovi din nou cu aceeasi nepasare?

Ea ma priveste uneori si ochii ei cauta insistent raspunsuri... Ochii mei s-au topit intre timp, mainile mele au cazut inerte iar gandurile mele cauta fugare solutii. 
Ea ma priveste chiar si acum...








 

Un nou inceput (II)

Anul trecut pe vremea asta eram intr-o stare in care aduceam multumiri Cerului pentru faptul ca m-a tinut intreg in incorsetarea de ganduri ce m-au bantuit intreg anul... Ganduri grele, ingrijorari si nervi irositi in fiecare zi. Teama ca nu voi fi ales sa ajung aici.
Acum am ce mi-am dorit, insa cu siguranta ca as putea insira aici o pagina cu ceea ce imi lipseste. Voi spune "pas" insa si voi intra in noul an gol de orice fel de dorinte rostite.

Exista Cineva care stie nevoile mele inainte inca de a fi gandite. Prea mult am incercat sa detin controlul si de prea multe ori am sfarsit prin a asculta cum ... creste piatra. Nu am inteles ca nu am cum sa detin controlul, chiar daca fac totul ca la carte. Asa ca voi lasa ingrijorarile zilei de maine celui care stie deja toate ce au sa se intample ori macar ma voi stradui sa i le las...

Am avut parte de momente frumoase, de momente in care am crezut ca explodez si de momente in care cota de exasperare a atins momente critice. Banuiesc ca si voi ati avut astfel de momente, pentru ca fiecare din voi a trait la fel cum si eu am trait. Poate cu alte aspiratii, cu alte reusite ori dezamagiri.
Dar singurul fapt care ne apropie este acela ca traim in acelasi timp.

Am muncit si am ras cu oameni frumosi, destepti si integri. Am calatorit impreuna, am avut parte de ghinioane si bucurii impreuna. Probabil ca nu ma voi mai intalni curand cu ei dar pentru asta raman amintirile. Daca mai raman si alea. (Aici este la ordinea zilei untul de arahide si americanii isi testeaza mirosul si implicit probabilitatea de a se captusi cu Alzheimer aducand borcanul pana la 20 de centimetri de nas si inhaland pe rand aerul... Recunosc ca eu cu nara stanga nu sunt atat de dibaci asa ca mai bine scriu anumite lucruri, nu se stie niciodata...)

Avem actiuni care converg sau care se intersecteaza la un moment dat. Gandim uneori la fel, reusim sa facem lucruri impreuna, radem, mancam impreuna. {Uneori suntem chiar concediati impreuna dar si asta face parte din ciclul vietii si trebuie sa transformam tristetea intr-o haina noua, intr-o noua lupta pentru viata.} V-ati gandit vreodata cum ar fi fost daca am fi avut toti aceeasi memorie colectiva sau aceleasi ganduri? Probabil ca da, probabil ca v-ati "pus" uneori in capul altei persoane si v-ati inchipuit cum gandeste sau cum gandeste despre voi...

Am pierdut ocazia de a scrie o carte in timpul pe care l-am avut la dispozitie in ultima jumatate de an si acum imi pare rau, convins fiind ca nu ma voi mai intalni cu o astfel de ocazie. Dar ma rog ca ideile sa nu-mi fie tocate de molii imaginare.
Dar am profitat imediat de oportunitatea de a cunoaste locuri noi, de a intalni oameni noi, o cultura noua, emotii, mirosuri si zgomote noi. Imi aduc aminte cum a fost primul impact aici, cand urechile mele refuzau sa auda ori sa inteleaga ceea ce auzeau. Bine, chiar si acum exista astfel de momente, dar este firesc sa nu stiu o groaza de cuvinte. Este amuzant cand intrebi candid ce inseamna cuvantul respectiv si ti se reformuleaza si constati ca era vorba despre ceva banal. Ceva banal despre care nu stiai nimic.

Am reusit sa le spun membrilor familiei mele ca ii iubesc, pe fiecare in parte, pentru ca era timpul potrivit sa o fac. Contrar usurintei cu care scriu toate lucrurile, exista inca vorbe pe care nu le pot scoate la iveala fara o anumita greutate.

Am invatat in acest an sa fiu smerit si sa traiesc cu mai putin. Asta m-a calit si m-a facut sa vad altfel lucrurile. Am coborat cumva la o realitate nicicand observata.

Am injurat cu mult patos actorii politici ai acestor vremuri si imi pare rau acum. Insa nu promit ca nu o voi face din nou, in limita timpului disponibil. Nu mai pot sa tac, nu atat timp cat sunt batjocoriti si calcati in picioare si mintiti oamenii care ii tin pe cei sus numiti in scaunele lor calde. Desi stiu ca si ei sunt la randul lor condusi de alti carmuitori ai desertaciunilor lumii acesteia... Inca mai sper ca romanii sunt oameni care reactioneaza atunci cand le ajunge cutitul la os...

Voi, cei din tara va pregatiti acum de petrecerea de revelion. Fiind dimineata aici, eu imi beau linistit ceaiul de fructe de padure in care am taiat generos bucati de ghimbir. Voi va puneti rochii cu spate gol, va sulemeniti, va coafati si va suiti in pantofi cu toc iar eu ma uit pe geam la zapada proaspat cazuta azi noapte. Deschid geamul si il inchid la fel de repede din cauza celor -13 grade de afara. Inca ma gandesc la ce program artistic vom aborda in seara aceasta.

Ne despart cateva ore, adica noi suntem mai tineri decat voi cu aceste cateva ore! Adica voi sunteti mai batrani si veti fi mai repede luati de valul sampaniei in aceasta seara decat noi. Chiar si asa, (pe nesimtite m-am captusit cu expresia asta) mai batrani fiind voi, va tin pumnii in noul an in care intram. Voi bea un pahar de vin gandindu-ma si la voi si la noul an in care cu totii intram!

Va doresc fiecaruia dintre voi reusite personale ori profesionale, sanatate si sa nu uitati ca NU este interzis sa visati! Este gratuit si este benefic, mai ales atunci cand sunteti invadati de oboseala si ganduri negative. Nu va lasati inima coplesita de neputinta, intindeti-va mainile si zburati. Este atat de usor! Macar in vis! Si nu uitati, inainte de toate exista Cineva care va stie nevoile inainte de a fi gandite de voi, care va iubeste neconditionat!

In rest, iubiti-va mult, distrati-va cu masura si ...zburati! 

La Multi Ani!