Scrisoarea

Scrisoarea  

 

noaptea mi-a adus dorinţa

de a-ţi cânta stelele din ochi

şi vântul îmi spune că zmeul

ar vrea să te răpească…

teii se scutură înaintea noatră

şi mituri de demult ne învăluie,

chiar şi strămoşii îi aud în sânge,

iar luna îmi pare amanta soarelui;

,,ce ai de gând?"

mă întrebi

şi picuri îmi împodobesc

fruntea, iar necuvântul

îmi stăruie-n gât

înnecat în salivă…

fericirea pe care ne-o dorim,

acel sentiment

ce ne umple de viaţă,

ne râde-n faţă şi fuge

mereu cu un pas înainte.

oamenii pe care i-ai cunoscut

te-au pus pe gânduri,

deşi fiecare-n parte

a fost un prilej

de a cunoaşte lumea, deşi

fiecare-n parte s-a ascuns

înapoia cuvintelor sale, deşi

fiecare-n parte te-a simţit

doar pentru el,

iar tu, te ascunzi acum

înapoia tuturor temerilor tale.

mă întrebi ce cred despre tine

şi la ce concluzii am ajuns,

dat fiind comportamentul tău

şi un nor mă învăluie,

uitând să-ţi răspund

ori poate amânând mereu…

comunicarea de care-mi vorbeşti

-ştii bine că a fost ceva,

ba chiar a fost ceva special,

cu toate reţinerile mele,

cu toată teama izvorâtă

din neacceptarea pierderii tale,

cu toată fermitatea ta -

şi tăcerea cu care mă acuzi,

toate au un punct comun

pe care-l ştii, dar vrei esenţa

doar pentru a mă putea lovi

şi pentru a mă dispersa

în Calea Lactee…

văd o lună

poate şi o stea pâlpâind

(o fi vreun satelit rusesc?)

şi vântul mi-aduce mereu

parfumul acela

al templului tău;

uneori semăn cu un barbar

încercând să te prindă

şi să-ţi crească florile-n

suflet.

ţi-au plăcut versurile acelea

în care ,,nici măcar timpul

nu ne aşteaptă şi-ai vrea poate

o, cât ai vrea

să pot să le pătrund

să le pot înţelege,

pentru că totul e spus cu tâlc

deşi e spus de mine…

uneori cred că eşti făcută din aur

cu mâini de aur, cu ochi,

cu picioare, cu totul şi cu totul

din aur şi ochii-mi fug speriaţi

la străinii care te-ar putea fura,

ba alteori mă gândesc chiar

să te prepar, întocmai alchimiştilor

şi să te consum, să găsesc

elixirul nemuririi…

pelerin prin viaţă,

am găsit în sfârşit

locul sacru, dar cuvântul,

cuvântul de access

este totuşi legat

în năvodul iluziei.

totuşi reuşesc să intru şi

o dragoste de femeie

îmi egalează nebunia;

ea îmi oferă virtutea

şi păcatul într-o cupă

apoi se prăbuşeşte

într-un pumn de nisip.

mi-am săpat sufletul

şi l-am găsit plin de viaţă,

doar siguranţa ta n-am aflat-o

şi încă mai cred că există.

acum ţi-e frig

şi te-nconjur cu braţul

pământ şi cer nu mai există

nici tunete, nici ploi,

doar fruntea ta pe gâtul meu

doar faţa mea în părul tău

acum suntem doar noi!

apoi mâncăm

doar tu mănânci,

eu sunt sătul

dar sunt flămând de tine,

parfumul, ochii, gura

şi tot profilul tău

încet mă ameţesc

făcând să-mi fie rău…

acum te speli, sunt singur

o, Doamne, cât aş vrea

pe loc, aici, un fulger

degrabă să mă ia,

dar iată vii acum

frumoasă ca Diana

şi cu al tău parfum

mă faci s-ating Nirvana!

fruntea mea,

cea din toate zilele

te face în sfârşit să râzi,

chiar şi comparaţiile le suport

venite din partea ta;

mă gândeam să-ţi fac răul

şi să te iubesc aşa

cum nicicând n-am iubit

şi poate c-o voi face-ntr-un sfârşit

spulberându-ţi oboseala…

se miră oamenii,

chiar şi tu te miri

cum pot rezista atât

în condiţii aspre de austeritate,

ba chiar te fac să-ţi fie greu

şi asta nu mă bucură.

odată îţi masam gleznele,

le masam şi-mi venea să le sărut

şi să-mi urc sărutul

în dosul genunchilor, pe pântece

pe şolduri, pe sâni, să-ţi cer gura,

gura aceea frumos arcuită,

apoi să-ţi cer totul, predarea!

nu am cum să mă opresc aici,

ar însemna că las totul

şi mă refugiez în pustiu,

că toate visele mele

ar fi prizonierele neputinţei mele,

nu, nu mă voi opri aici,

pasărea încă îmi arată calea

deşi sunt încă în intuneric,

îi aud fâlfâitul aripilor

şi în curând aş putea vedea lumina.

somnul de după somn

şi nemişcarea de după nemişcare,

rădăcina copacului adânc înfiptă

în carnea mea absentă

şi strigătele acelea din vis

şi lacrimile apărute în inconştienţă

mă lovesc cu forţă, mă aruncă

în întunericul nefiinţei,

mă fac să-mi caut viaţa pierdută

în lungile şi dese temeri

din nopţile fără lună

din zilele fără soare…

dar le voi cosi,

le voi cosi ca pe nişte buruieni

şi departe de mine le voi arde;

m-am săturat  de coşmaruri

şi de lacrimi amare

de zile pline de aşteptare

şi de cuvinte ucigătoare şi totuşi

nu am suportul,

îmi lipseşte liniştea

iar frământările parcă, abia aşteaptă…

ce am de gând să fac

mă uimeşte şi pe mine

şi dacă voi putea reuşi, probabil

toţi mă vor blama,

dar nu contează, voi avea liniştea

şi ce-mi va mai fi trebuind?

raze mă cercetează şi timpul

chiar şi timpul ţine cu mine,

mă bântuie o nebună poftă de viaţă

şi nu-mi înţeleg gândurile.

oare ce-am făcut

încât să merit asta?

acum cred că am atins

limita de sus a singurătăţii

(oare cum s-o fi explicând?)

şi totuşi merg înainte,

chiar şi urletele le mai ţin încă

încătuşate în solide lanţuri.

ce ar mai putea fi dincolo,

dincolo de singurătatea vieţii?

cineva mi-a spus că-ţi stric viaţa

şi aproape l-am crezut,

dar egoismul, egoismul din mine

se ascunde şi neagă;

cum aş putea trăi o viaţă fără tine

când o lună m-a răpus cât zece

şi cum aş putea mirosi teii

fără să-mi inunzi clipele?

,,ce ai de gând cu noi?" m-ai întrebat

şi răspuns puteam să-ţi dau,

dar sacrificiul tãu m-a oprit

şi m-am întors din nou în întuneric…

dacă aş putea vedea viitorul

şi dacă fericirea ar putea răzbate,

dar nu, fericirea o vreau acum

viitorul este atât de departe!

privesc o poză cu tine

şi imediat mi-amintesc

de somnul tău, vegheat

de umbra mea stingheră

(şi amintirea îmi spune să plec

să nu te fac să suferi,

o lumină rebelă îmi mută umbra

aproape de chipul tău

şi tresari speriată)

a mai trecut o zi,

o zi din acelea ce-mi sfarmă sufetul

dar nimic nu mai e nou

nici măcar privirea aceea a ta

ce mă coboară în locuinţele morţilor,

nici măcar părăsirile tale toate

ce mă lasă nebun

în mijlocul drumului,

nici măcar încurajările prietenilor

ce încearcă să mă binedispună,

nimic nu poate face cât tine

ştiu prea bine căci am încercat

şi probabil mă vei obliga la mai mult.

mereu încerc să mă regăsesc,

dar nu mai găsesc resurse

şi loviturile sunt prea dese

astfel că ai putea să vezi sfârşitul,

sfârşitul acela pe care-l doreşti

dar nu va fi aşa,

însă cine poate şti…?

destinul meu, cel in care am crezut

şi poate mai cred încă,

ce-ar fi fost el fără tine,

ce destin luat din gunoi

aş fi trăit în întuneric?

uneori mă bucur pentru asta,

pentru simplul fapt că sunt încercat

astfel viaţa e mai palpitantă

(…acum încerc iar o încurajare…)

şi poate tot viaţa va voi

să-mi ofere ceea ce merit,

oricum totul e pus la păstrare

acolo, în catastiful acela ascuns…

încerc să te cobor

şi te iau în braţe dar mă alungi

apoi dispari în noapte

şi totul se prăbuşeşte,

nici măcar luna nu-mi poate

lumina drumul…

nimic nu mai aud,

nici măcar marea zbuciumată,

nici vântul ce te strigă;

îmi spui să nu mă supăr

şi te cred: eşti obosită,

dar răceala pe care o simt

nu-i din cuza nopţii

şi-şi atinge ţinta cu forţă…

au apărut stele pe cer

şi-un nor de ţânţari le umbreşte

strigătul pe care nu-l pot scoate

mă frământă ca pe un aluat,

imense sunt tăcerile toate

şi lacrimi îmi spală picioarele,

însă drumul nu se termină aici

şi capcane îmi răsar încă în cale.

nicicând nu am ştiut mai precis

că voi învăţa să sufăr,

nicicând până a început totul,

deşi ştiam asta, m-a încântat

şi am început să trăiesc chinul;

dar profunzimea clipei,

intensitatea aceea fără margini

mă răsplăteşte, mă umple

şi apoi mă înalţă în palatul

de cleştar…

aş putea pleca undeva departe,

să-mi arunc inima şi să plec

dar mi-ar rămâne visurile, da

visurile ce-mi există fiinţa

şi nu aş avea apoi

unde să mă mai refugiez

în încercarea mea

de a mă ascunde de mine…

acum stau prins

între marginile urii şi a iubirii

şi ca la un semafor te opreşti

apoi te întorci, nefăcând măcar

primul pas!

poate că viaţa mă va vizita,

(cu tot gustul ei amar

de tãciune…)

poate nu-şi va mai întoarce

de la mine faţa şi poate

corabia nu-mi va mai naufragia

pe reciful acela al morţii,

poate împăcarea îmi va aduce

floarea de colţ şi urzicile

transformate în haine de bal…

deşi nicicând nu am fost judecat,

sunt condamnat într-o poveste

fără de sfârşit,

la o boală fără leac cunoscut

şi totuşi mă chinui

să înţeleg totul…

ceţuri mă înconjoară,

nici pământul nu-l mai simt

însă văd chipul tău

şi faţa îngerului, ce amintire!

dar încă te pot vedea,

încă ştiu unde stai şi încă

sunt flămând de iubire,

încă ştiu ce vreau de la viaţă

şi încă nesfârşirea mă copleşeşte…

mă întrebam ieri noapte

cum trebuie să te simţi

cu toate privirile aţintite spre tine

cu tot greul acele pe care-l duci

şi încercam să te-nţeleg

şi odată cu asta şi privirea,

privirea aceea pe care

mi-o arunci uneori, aşa

ca o investiţie spulberată

şi nimicnicia mă cuprinde atunci

încât nu mai ştiu nimic

nici măcar încotro mă poartă paşii

şi asta de ceva vreme-ncoace…

încăpăţânarea de care spui

nu-i deloc ceea ce pare,

e doar neputinţa firii

de a exista în alte circumstanţe

(dar cine mă obligă să exist…?)

modul tău de a pune punctul pe I

îmi zboară minţile,

dar nu te pot condamna

nici pe mine nu mai condamn,

nici lumea şi vorbele,

oricât m-ar îngenunchea focul

nu-l mai pot blestema!

într-un mod ciudat

sunt cuprins de nervi,

transpiraţia îmi acoperă ochii

şi ca un animal în cuşcă

îmi frământ gândurile

chiar şi mocheta…

poate hotărârea aceasta

de a nu te mai vedea

până când nevoia ta

nu va da roade,

poate refularea mai veche

în ceea ce priveşte dorinţa

ori alte sute de variante

apărute instantaneu în minte.

voi putea suporta lipsa

sau voi fi îngenuncheat?

-deja semne sunt şi doar cerul

să-mi deschidă poarta Raiului,

doar sincopa să nu apară

căci motivele există…-

pas de melc

ciugulit de bufniţă

împuşcată în zori

de vânătorul trăsnit apoi

în mirişte…

nebunie simulată

ori poate realitate dureroasă;

mare-n ibric,

peşte fript la nisip

în vis…

                         29.06.1997