M-am scuturat de visurile cele rele şi le-am aruncat în mare. şi de paşii
aceia care abia-mi puteau căra corpul m-am scuturat…
nu ţi-am scris de mult, de fapt nu înţelegeam ce
aveam a-ţi spune deşi cred că ai înţeles totul. acum valuri mă ridică, puzderie
de voci mă strigă şi las muzica să cânte din toate camerele inimii mele;
uneori mă trezesc pe vârful muntelui şi nu eşti lângă mine să-mi întinzi
mâna ca unui copil speriat… uneori te aştept, aşa cum ţi-am scris, cu acea
pustiită speranţă, ore în şir te aştept, concediind pe rând grămezi de gânduri
contrare;
uneori fãrã veste mã inãbuşã plânsul şi nu-mi pot stãvili amarele lacrimi; atunci mă
transform fără pic de remuşcare într-un animal prădător flămând şi pe
moarte!
- ba uneori cad într-un fel de manierism
nicicând întâlnit… -
uneori, cuprins de noapte, mă tem ca aceasta să nu-mi însereze sufletul, poate
ştiind rariratea cu care prind lumina! mogâldeţe-mi dau târcoale, ştiu nu sunt
decât uscate temeri dar curând mă împresoară în noaptea asta lungă.
uneori muşamalizez întreaga mea existenţă, o ascund îndărătul unui hohot
grosolan
scos din prăfuite muzee…patinez acum în noapte, cuvintele-mi obosesc
creionul,
până mi-l prefac într-un organ perisat aruncat la pisici…
stupefacţii apãrute instantaneu, (parcã procurate din
iarmaroc cu un preţ inestimabil)
îmi infirmă toate zvonurile de singurătate; mă înduioşează o fotografie,
una din acelea care pe tine te scot din sărite, dar fără de care pereţii
camerei m-ar strivi ca pe o frunză
pusă la presat într-un imaginar ierbar; ori mai degrabă mă invadeză plăcute
amintiri
şi clipe trec nebune dar nu le pot opri, le las să-şi facă treaba.
voiam să te pot vedea doar un minut în astă seară; să te aud, să te ating,
să-mi îndulcesc paharul cu băutura îndoielnică fermentată cu absenţele tale… să
pot îndruga verzi şi uscate, îndârjite cuvinte, bune doar pentru a speria
minotaurul adânc ascuns în mine;
te priveam aseară şi încercam încurcat să-ţi preiau neliniştea, dar nu
răzbeam decât în repezi ape; îţi văsusem chipul în oglindă ca în poarta Raiului
şi memoria brusc mă potopise cu reci frânturi de vise absurde…
acum aud bătând clopotul bisericii din bulevard - nu ştiu de ce, dar mi-a răpit ideile -
m-a întrebat cineva (o cunoştinţă comună) de ce sufletul meu înfloreşte din
aceste ape tulburi, cu ce alifie mi-am uns inima de mi-a deschis poarta spre
stele?
am uitat de mulţimea condamnărilor mele la moarte şi calc acum apăsat pe-o
stradă ce duce în mare, deşi nu mai am nevoie de mine, îmi mai dau uneori
întâlniri cu sufletul furtunos din trecut…
acum sunt prada vocilor din ureche, (cele despre care ţi-am spus cândva)
apoi, pentru ca totul să înceteze îmi recoltez urechea cu o maşină de tocat,
transformând-o în dulce amintire;
cu disperare îmi studiez infirmităţile şi-mi doresc acum de trenul
făgăduinţei să mor lovit…dar nici un tren nu se vede nici un coş nu pufăie,
totul e doar o întindere moartă.
viaţa mea, lesne ai găsi-o printre rătăcirile tale, găurită, plouată ca o
ponosită zdreanţă
sub formă de veche insomnie. cineva-mi bate violent în uşă - o fi cineva hăituit? -
dar doar un fum găsesc insinuândumise-n păr, doar o uşoară adiere;
m-am scuturat de visurile cele rele şi le-am aruncat în mare, şi de gluma
aceasta, ca de o tentativă aş vrea să mă pot scutura, gluma aceasta, care brusc
îmi opreşte respiraţia…
am nevoie de iubirea ta şi de cerul tău am nevoie ca de limpezi ape, ca de
proaspete fructe; mi-ai spus că te minţi şi m-am cutremurat că lesne aş putea
deveni o minciună, una din acelea peste
care treci fără să te uiţi înapoi. de răni ce sângereză sunt plin şi-o lume fără chin visez (…)
chiar şi secunda de faţă îmi acoperă ochii cu o ceaţă deasă, ruptă dintr-un timp ce tocmai mă părăseşte în fugă. chiar şi-n secunda de
faţă aştept şi nu ştiu ce…
buzele tale, - cele pe care le mai gust uneori- buzele tale-mi spun cuvinte ce se
transformă în ascuţite pumnale răsucindu-se-n adâncul inimii mele
inerte.
… şi… încă-mi odihnesc capul doar la pieptul tău şi încă ameţeli îmi dau
târcoale şi încă mă lepăd de ascunse năluci ca de invulnerabile ispite…
am plecat de la tine şi nebunia m-a condus spre lac, apoi m-a oprit lângă
turla bisericii de lemn ca lângă un trup răstignit în amurg;
un iz puternic mă inconjoară: oare ideile mele deja au început să pută?
pe tot Spaţiul, sunt înconjurat doar
de gunoaie mişcătoare; unde aş putea fugi astfel încât nici măcar să nu-mi mai
pot mirosi urma?
coarne-mi apar în creştet, braţele-mi cad neputincioase, unghiile-mi
sfârtecă haina, apoi mă întorc ca şi cum nicicând nu aş fi plecat … poarta
nu-mi opune rezistenţă nici când o escaladez şi din nou mă primeşti cu calde
braţe penelopiene! miere-ţi culeg de pe buze, da, cu siguranţă, fără îndoială
m-aş fi blestemat dacă nu m-aş fi întors, ucigându-mi brutal aceste clipe de
tandreţe;
te-ai scufundat în somn , îţi ascult respiraţia şi cuvintele scăpate din
vis, noaptea e lungă, până-n zori îmi
croiesc drum printre versuri şi parcă aş vrea să pot dormi …
… calc pe cioburile speranţelor de curând sparte … un bici mă înconjoară,
ţigănci îmi dansează, trăsuri îmi hurducăie inexistente mirese şi-o trenă de
salcâmi înfloriţi îmi deschide drum în noapte.
experimentez sărutul - adiere,
dar nu ştiu dacă-l simţi şi nu te întreb şi nu mă opresc; chiar dacă taci ştiu că eşti alături, pot chiar să-ţi desfac părul şi să mă
înec în parfum, pot chiar să-ţi ating lacrimile ce vin parcă din altă lume.
schimonosite, prezenţele mele disperate, în zadar încearcă în golul tăcerii
să se mistuie, mutilate şi pline de smerenie în faţa ta se aruncă murdărind cărările-ţi
toate …
orice aş face, oricât aş privi şi oriunde m-aş refugia, nu pot renunţa la
tabloul pe care cu blândeţe mi-l aduci. - oare ce nu pot înţelege atunci când eşti
tristă şi plină de remuşcări ? -
acum din nou simt cum nenorocul mă învăluie, pot să văd chiar şi plecarea
ta de parcă demult trebuia să se întâmple …
îţi place să glumeşti, să-mi vezi reacţiile, ori chiar încerci cu disperare
să mă arunci din nou în măgura tristeţii ? frazele acelea, care mereu mă
îngenunchează chiar nerostite fiind le-aş prefera cu siguranţă explicate, ori cel puţin însoţite de un indiciu
…
aş putea accepta să renunţ, să-mi închid uşile şi fără veste să dispar
înapoia zidurilor mele; (chiar şi gândurile încep să dea semne că ar dori cu
înflăcărare să mă mazilească, gândurile acestea mefistofelice pe care ţi le împărtăşesc atunci când sunt
singur …)
mişeleşte fug de mine ca din faţa ultimei redute şi cu naturaleţe-mi
zâmbesc a doua zi în oglindă. - dacă stările acestea nu ar prolifera,
m-aş putea încorona rege al singurãtãţii -
ţi-am spus nu demult despre minciuna aceea sub care doar în faţa ta m-aş putea înfãţişa, ( despre minciuna aceea care ţi-ar putea umple viaţa numai pentru a
ţi-o goli apoi ) şi nu ai ştiut a-mi răspunde, nici mãcar nu mi-ai putut învinge teama,
teama de a exista în zadar, teama de viaţă deşartă, teama de timp împins înainte doar de nostalgice iluzii …
- parcă nici sărutul nu ar fi al tău
uneori, nici atunci când ţi-l fur prin grilajul porţii -
mă acuzi că-s "plouat" te acuz că eşti rece şi nori ne acoperă
cerul ce toarnă pasivitate în toată fiinţa noastră;
mă voi lupta deci, da hotărât mă voi lupta şi chiar învins fiind, nu mă voi
zdrobi de sol ca o pasăre îngheţată (nici nu poate fi vorba de vreun soi de paraşută …) nu e uşor de spus adio, poate chiar de aceea n-o faci … deşi ce ar mai
conta o prăbuşire în abis!
am început să urăsc poarta aceea care încet se închide-n urma-mi şi
neputinţa mea - neputinţa aceea de a-ţi spune gândurile mele- am început să o urăsc şi ca pe un stârv aş vrea s-o lepăd de mine;
vezi bine, încă mi-e teamă să duc discuţiile până la final şi dacă m-ai
putea înţelege, aripi mi-ar creşte din umeri! poate e mai bine că nu ne putem citi
gândurile deşi uneori se potrivesc atât de bine toate, pentru că totul ar fi
simplu şi am intra în viaţă prin două ferestre deschise ca doi curenţi bătând dinspre
mare … poate e mai bine că noaptea-mi pierde paşii departe de vuietul mării şi
de strada ta infinit de lungă;
nu înţelegi de ce te privesc scufundat în adânci tăceri şi nu ai de unde
şti câte aş vrea să-ţi pot spune … uneori nici eu nu ştiu cum de rezist fără să
te îmbrac în vorbe dar nu asta contează …
îmi pocnesc venele din cauza nervilor, dar continui să merg înconjurat de
ceaţă; poate în seara ce va urma să putem hotărî totul, însă nu pot crede că ne
va ajunge timpul…
nici măcar cuvintele ascunse îndărătul pildelor nu mi le mai amintesc, atât
de clar am spus totul! atât de clar îmi amintesc spusele tale, urmate de râuri
sărate, atât de clar că vreau să pot uita; parcă şi acum aud aproape spărgându-mi timpanul: ,,totul
s-a sfârşit… pentru mine, nimic nu mai e de spus…² parcă şi acum văd chipul meu îngrozit aflându-ţi
lacrimile ce-ţi dezveleau pistruii, parcă şi acum simt revărsarea aceea de afecţiune
şi pe tine te simt apropiindu-te încă… .
nu, nu te voi părăsi, şi nicicând n-am gândit-o, doar părăseşte-mă de vei
voi, nici pe mine nu mă părăsesc deşi uneori vreau s-o pot face şi să aflu alte
întinderi îngheţate!
un strănut îmi curmă gândul şi aştept să-mi vină altul, dar din nou strănut
şi hotărăsc s-o las baltă, însă nu s-a luminat de ziuă. corăbii-mi plutesc în
sânge, cu totul sunt în derivă, cred că trec prin dreptul Insulei Sirenelor şi aş vrea să găsesc putere departe
să pot naviga
şi să-mi umflu visurile;
ce mai pot spune atunci când ne certăm cu puţin înainte de plecarea mea (după
ce o seară-ntreagă gânduri nebune m-au răscolit, plus lava aceasta
incandescentă ce-mi poartă inima spre mare) doar din cauza unei ţigări? -şi dacă asta ar fi cauza-
sunt buimac, dar nu-ţi pot spune, poate că abia acum păşesc peste pragul
copilăriei şi nehotărât mă refugiez în lacrimi… străine gândurile mele le-ai
putea pune la presat, dar nici nu le vezi şi dezolate se atrofiază pe o sârmă imaginară.
-de cine ar mai râde ochii tăi dacă nu m-ar
mai vedea?-
să nu te miri nici măcar de frazele acestea încadrate, de nimic să nu te
miri, nici dacă mâine voi face cale-ntoarsă alegând să merg spre stele… să nu
te porţi ca o străină aş vrea să-ţi cer uneori, dar n-o fac, n-o pot rosti, deşi în ochi pluteşte
o clară implorare.
botos, mă închid în mine, aşa, ca şi cum de cu seară ai trage jos
storurile… şi mă las dospit de un cârd de gânduri ce trag să moară mereu în
zori; a mai trecut o zi şi poate vor mai trece, parcă şi creionul ar vrea pe blat, în tăcere să mă lase, dar nu-l iert, de
ce aş face-o?
oare ţi-am transmis ceva în toate rândurile acestea, ţi-am spulberat vre-o
îndoială? momentan sunt în cârdăşie doar cu insectele nopţii şi nu-mi pot face
cuib la sânul tău, însă……domiciliez pe domeniul aşteptării pe care oricum vreau
să-l cuceresc şi de sabie să-l fac să piară! mă domină o frică, o frică
nemaiîntâlnită, o frică de iepure năpârlit, o frică de ebonită, ori o frică de
elan gripat şi brusc hotărăsc s-o fructific sub formă de frică la cub: aşa o
pot împărţi tuturor însetaţilor…
din nou mă las furat de liniştea nopţii: mă pomenesc hărţuit de cuvinte
ascunse adânc în scorbura plopului din mine; mi-e sete, văd gura ta, dar se
retrage când o ating, rătăcesc apoi în pustiu, păsări croncăne deasupra-mi, încă
nu am obosit, apoi sunt mort, ba nu, visez ba nu, sunt mort şi totuşi chipul
tău atât de clar se apleacă şi mă acoperă cu un zâmbet; sper, încă sper că nu
va izbucni furtuna acum, când în sfârşit e acalmie…
şi din nou mă trezesc la realitate şi din nou sunt victima vocilor din ureche (sau mă rog, a ceea ce a mai rămas din ea…) dar nu mă las, voi
aranja un accident cu apă clocotită…
nici azi nu te-am văzut, duşmanul meu e timpul, aş putea chiar să mă topesc
şi să mă păstrez lichid într-un borcan… dimineaţa mi-a redat surâsul şi chipul
tău, se oglindeşte blând în ochii mei. -pot vedea acum trecutul îndepărtându-se-n beznă şi viitorul îl mai văd
uneori înconjurat de soare- mâinile te caută fugare şi te găsesc şi
dacă ar putea vorbi şi dacă aş putea vorbi şi dacă obosit, brusc aş pune capăt visurilor
timide!
…aşteaptă-mă Soare aşteaptă-mă, nu mă lăsa în tăcere să mă sting fără să
ajung la tine! ai putea Soare sã-mi întinzi mâna şi să mă topeşti apoi în …braţele tale; aşteaptă-mă
Soare chiar de va veni noaptea aşteaptă-mă, mâine voi fi mai puternic şi mai
sigur pe mine…
-cum poate un înger cu adevărat să se coboare la mine? cum aş putea exista dacă nu ar fi inima mea bătând după inima ta neaflată?-
dau din aripi uneori şi mă înalţ la stele doar pentru a te găsi; întunericul
mă aleargă dar răzbat şi te ating, (dacă un oraş ar fi conectat la
extremităţile inimii mele, ar fi luminat ca ziua) chiar dacă există oameni care
ne privesc cu ură…
tu eşti palatul, tu eşti oceanul tu eşti pustiul, tu eşti toată întinderea şi
doar aici mă pot regăsi ca în grădina
Edenului; primeşte-mă ori alungă-mă cu pietre, ai putea chiar hotărâtă să treci peste francheţea mea absentă…
ai putea să-mi spui tot ce gândeşti şi ţi-ar fi mai bine, ai putea, într-un
târziu să-mi predai cheia, dar timpul ne va spune totul.
voi sufla acum în lumânare, voi face o baie în mare şi curăţit voi fi de
toate…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu