luni, 29 iunie 2015
sâmbătă, 23 mai 2015
Masina a murit IV (oare de tot?)
Ma gandeam ca voi avea o zi frumoasa, o sa alerg prin padure si o sa ma
relaxez toata ziua. Asa ca mi-am inceput ziua dis de dimineata. La ora 9 am
iesit din casa, trebuia sa duc o prietena de-a noastra inapoi la serviciu, dupa
ce am petrecut o seara linistita in trei, facand glume pe seama mea mai ales.
Le-am spus ca mi-e pofta de niste ... curcan si ca atare imi voi face unul la
cuptor maine, adica azi. Am pregatit asadar curcanul de aseara, urmand sa il
arunc azi in cuptor, cand mi-o veni mie mai bine.
Dupa ce am lasat "coletul" la serviciul sau, am zis sa merg spre casa, unde urma sa ma cert cu cei de la firma de cablu ca mi-au crescut pretul abonamentului cu 15 dolari, fara sa ma anunte. Eram pregatit, cu speach-ul gata facut. Ies pe o strada principala si ma suna Corina din Boston. Ca ce mai faceti, ca nu mai stim nika de voi. Eu ii spun ca o sun mai tarziu, ca trebuia sa fiu atent la ce-mi spunea domnisoara de pe gps, folosind gps-ul telefonului. No problem spune ea, suna-ma cand poti.
Ajung la un semafor si mi se pare ca se opreste motorul. De fapt nu mi s-a parut, chiar s-a oprit. Instant mi s-a ridicat parul pe ceafa si mi-a tasnit apa din toti porii. Stiam ca daca se opreste Cadillac-ul am pus-o. Intr-o suburbie buna de altfel dar nu stiam nici cel mai mic coltisor de pe acolo.
Dau la cheie, degeaba, motorul nu a mai pornit nici de frica… Noroc ca apucasem sa ma incadrez pe banda “only”, asa ca oarecum nu blocam banda principala.
Caut repede in portofel cardul de la road assistance, pentru care platisem anul trecut probabil vreo suta de dolari pentru astfel de cazuri. De fapt poti sa il folosesti atunci cand ramai in pana de cauciuc, fara benzina, fara baterie, cu cheile in masina incuiata sau pentru tractare. Nesansa insa, cardul nu era in portofel. A urmat o a doua fantana arteziana la ceafa mea. Scot totul din portofel. Cu ocazia asta vad ca am o carte de vizita inca de la ultimul job din tara. Il arunc furios pe geam. Deschid usa apoi si o ridic de pe sosea, o pun inapoi cu grija. Ce vina avea cartea de vizita? Scot carduri de toate felurile, adrese, iconite, niciun card de road assistance.
Ca sa suni acolo iti trebuie sa stii numarul de membru, altfel nu te baga in seama nimeni. Jelanie. M-am gandit instant ca m-au blestemat colegii carora le trimisesem un email mai intepator inainte de weekend. Cine stie? Poate aici se leaga blestemele… o sun pe Carmen sa o intreb daca are ea … ambele carduri de la compania la care eram asigurati. Nu are acoperire. Ma uit spre cer, cerand ajutor. Este soare si a inceput sa arda. Deja scot mana pe geam si incerc sa dirijez circulatia, era coada in spatele meu. Pun pe avarii si deschid capota. Peste drum de semafor un Shell station. Stiind ca trebuia sa fac schimbul de ulei acum cateva sute de mile si nu l-am facut m-am gandit ca poate de la prea putin ulei o fi zis vreun sensor ca este de ajuns.
Alerg pana acolo, cumpar o cutie de ulei si ma intorc cu ea la masina, aproape convins ca vin cu solutia salvatoare. Unde sa pun uleiul? Citesc pe trei busoane si pana la urma gasesc pe cel care cu siguranta era pentru ulei. Nu de alta dar si pe celelalte era ulei … murdar. Torn uleiul, dau la cheie. Ei, as. Cum sa porneasca. Pentru a treia oara imi tasneste apa din ceafa. Imi aduc aminte ca am pus benzina ultima data de la aceeasi statie de la care am pus prima data benzina cu apa, cand masina asta a murit pentru prima oara. Dar acum nu a tusit, nu s-a innecat deloc. Las capota ridicata – masina aproape in intersectie pe banda de facut spre stanga – si merg din nou la statia de benzina. Cumpar de data asta aceeasi solutie pentru desfundat injectoare, bun si pentru masinile pe benzina. Mi-am adus aminte ce am facut atunci cand am cumparat ... apa cu benzina. Il torn il rezervor si incep sa misc masina de portbagaj in sus si in jos ca sa se amestece cu benzina. In jurul meu opresc masini, ma intreaba babute de 150 de ani din masinile lor bengoase daca ma pot ajuta. Nu-mi dati masinile voastre? “Sorry?” “A, no thanks, I just called AAA”. Oamenii sunt OK, vor sa ajute. Imi aduc aminte ca pe asigurarea obligatorie a masinilor am facut si asigurare de road assistance, adica a doua asigurare de acelasi fel, a fost o neintelegere dar am facut-o.
Sun la numarul agentului cu gand sa cer numarul asiguratorului, pe care nu il aveam. Suna si intra robotul. Este week-endul in care este Memorial Day, oamenii pleaca din oras in vacanta, nu or sa stea la birou pentru mine…
Opreste un chinez langa mine si ma intreaba daca nu a venit politia. Excat asta imi trebuia, sa vina aia si sa ma puna sa imping la masina ca sa nu iau amenda ca blochez traficul. Deschid torpedoul si gasesc scrisoarea in care au venit cardurile de la companie. Pe hartie este trecut member ID. Ma uit spre cer din nou: stiam ca nu ma lasa… Sun, vorbesc cu doi roboti si apoi sunt transferat catre un operator.
Sunt durlica (le fac spelling la nume, ma ia durerea de cap, la telefon este o duduie din Sud… cu greu inteleg ce-mi spune, ii spun sa imi repete) si sunt localizat in suburbia Glenview la intersectia strazilor x si y. Ma intreaba o groaza de chestii, apoi modelul masinii, daca a iesit fum sau ce s-a intamplat. Cea mai apropiata masina va ajunge intr-o ora si jumatate… Ridic din nou capul spre cer.
Probabil ca voi fi si arestat pana atunci. Mai fac pe politistul de circulatie jumatate de ora, le arat sa ma ocoleasca pentru ca sunt blocat, unii au nevoie sa inteleaga de ce este capota ridicata la masina din fata si asteapta constiinciosi sa o inchizi si sa pleci. Da, sigur… Dupa aproape doua ore ma suna alt operator: “are you still there? Our drive is looking for you” Sunt aici mai baieti, nu am plecat… deja mana stanga era rosie de la soare. Operatorul imi spune ca soferul lor s-a incurcat si ca va ajunge in zece minute. Vine un nene de peste drum, intra in vorba cu mine, ma intreaba ce am patit, vrea sa ma ajute. Imi spune ca stie un service auto la nici doua mile, ca sunt niste rusi care lucreaza repede si ieftin. Este Iranian si vorbeste bine engleza. Da zic, dar sa vad ca le-am spus astora sa ma duca ei la cel mai apropiat service auto.
Apare masina de tractat, vine in spatele meu si ma intreaba soferul ce am patit. Mi s-a oprit mas……dau sa zic. “Da-mi un ID!” ma opreste umflatul ce cu greu a coborat din masina. Ii dau buletinul, imi cere cardul de asigurare iar eu ii dau scrisoarea pe care este numarul de membru. Aproape ca ma asteptam sa ma pocneasca dupa expresia fetei… Adica glumesti, nu ai cardul si slobozeste o injuratura… Suna nervos la sediu si ii explica cuiva ca nu am cardul si ca el nu are ce face. Duduia i-a explicat ca este OK si ca m-a verificat ea.
Umflatul incepe sa dea platforma jos iar eu incep sa respir usurat. Intre timp intra in vorba iranianul. “Mai bine il duceti la service-ul ala de pe strada x cu strada y ca este aproape. Ala mare de respira greu zice sa il lase in pace ca el are ordine. Eu vazand ca soferul este agitat incerc sa il calmez si ii spun ca este OK sa mergem acolo unde l-a trimis compania. Insa el suna la companie si urla la operatoare spunand ca doi imbecili nu il lasa sa lucreze si ca el este deja “ fucking crazy” de suparat, ca noi am tipat la el. Il vad ca ridica rampa la loc, se suie in camion, il duce langa bordura, se intoarce la mine, racneste sa ma sui in masina, sa pun masina pe neutru si sa stau sa stau de volan. Imi impinge masina langa bordura, se suie in masina si pleaca, nu inainte de a injura toti soferii care se uitau siderati la scena….
Iranianul imi spune : “saracii, toti sunt asa drogati copii astia…” Adevarul este ca alta explicatie nu am gasit nici eu. Mi s-a pus un nod in gat efectiv. Dupa doua ore de stat si asteptand masina de tractare, nu ma asteptam sa vina un drogat si sa se supere ca vacarul pe sat si sa ma si lase balta. Iranianul imi strange mana si pleaca, urandu-mi noroc. Multumesc, dupa ce mi-ai stricat tractarea, ce iti pasa?
Sun din nou la companie. Operatoarea imi spune ca soferul le-a spus ca a plecat pentru ca a fost impiedicat sa isi exercite atributiile si ca sunt safe acum, in afara partii carosabile… Ii explic operatoarei – alta, pentru ca probabil sunt o suta acolo – ca am nevoie de o masina cu un sofer normal si ii spun ca este posibil ca primul sofer sa fi fost sub influenta. I-am spus ca a fost obraznic, ne-a jignit, a injurat si a plecat. Operatoarea isi cere scuze, ma asigura ca acesta este doar un caz izolat si imi spune ca imi va cauta o alta masina. Intre timp sun un prieten, imi spune ca in zona este un service auto cu un baiat priceput si ma intreaba daca am nevoie de un camion pentru tractare. Imi da si un numar de telefon sa sun la service.
Ma suna compania din nou si imi spune ca urmatoarea masina poate ajunge in doua ore… Ii spun sa opreasca orice incercare de a ma ajuta, pentru ca sunt ca si cum as fi pe cont propriu. Imi spune ca pot totusi sa trimit claim-ul la sediul lor pentru a fi despagubit cu valoarea tractarii.
Sun la service si baiatul imi trimite un camion de tractare care ajunge in douazeci de minute. In alte zece minute ajung la service. Platesc cash 60 de dolari la soferul masinii si dupa 5 ore sunt cu masina in service. Nesansa, este ora 3 pm si service-ul se inchide pana marti dimineata, pentru ca este un weekend care se termina luni cu o sarbatoare nationala. Totusi mecanicul ma asigura ca ma va suna sa imi spuna daca este pompa de benzina sau nu. Ies in bulevard si constat ca bulevardul ma duce dupa 8 mile drept acasa. Nu, nu am mers pe jos, am luat autobuzul care tocmai venea. Am platit 2.25 dolari cu cardul si am ajuns la cinci minute de casa. Pana acasa am ras nervos.
Am platit 100 de dolari ca sa fiu asigurat in caz de am nevoie de tractare. A venit un sofer drogat care m-a last balta si am mai platit din buzunar 60 de dolari ca sa duc masina undeva. Probabil ca voi plati cateva sute de dolari pentru reparatie, in cel mai fericit caz. Cred ca a venit vremea ca masina asta sa fie lasata sa moara.
Curcanul ma astepta ranjind. L-am uns cu toate alifiile si l-am aruncat in cuptor. Acum il voi manca asa cum si mie mi-au mancat nervii azi profesionistii asiguratori americani.
Dupa ce am lasat "coletul" la serviciul sau, am zis sa merg spre casa, unde urma sa ma cert cu cei de la firma de cablu ca mi-au crescut pretul abonamentului cu 15 dolari, fara sa ma anunte. Eram pregatit, cu speach-ul gata facut. Ies pe o strada principala si ma suna Corina din Boston. Ca ce mai faceti, ca nu mai stim nika de voi. Eu ii spun ca o sun mai tarziu, ca trebuia sa fiu atent la ce-mi spunea domnisoara de pe gps, folosind gps-ul telefonului. No problem spune ea, suna-ma cand poti.
Ajung la un semafor si mi se pare ca se opreste motorul. De fapt nu mi s-a parut, chiar s-a oprit. Instant mi s-a ridicat parul pe ceafa si mi-a tasnit apa din toti porii. Stiam ca daca se opreste Cadillac-ul am pus-o. Intr-o suburbie buna de altfel dar nu stiam nici cel mai mic coltisor de pe acolo.
Dau la cheie, degeaba, motorul nu a mai pornit nici de frica… Noroc ca apucasem sa ma incadrez pe banda “only”, asa ca oarecum nu blocam banda principala.
Caut repede in portofel cardul de la road assistance, pentru care platisem anul trecut probabil vreo suta de dolari pentru astfel de cazuri. De fapt poti sa il folosesti atunci cand ramai in pana de cauciuc, fara benzina, fara baterie, cu cheile in masina incuiata sau pentru tractare. Nesansa insa, cardul nu era in portofel. A urmat o a doua fantana arteziana la ceafa mea. Scot totul din portofel. Cu ocazia asta vad ca am o carte de vizita inca de la ultimul job din tara. Il arunc furios pe geam. Deschid usa apoi si o ridic de pe sosea, o pun inapoi cu grija. Ce vina avea cartea de vizita? Scot carduri de toate felurile, adrese, iconite, niciun card de road assistance.
Ca sa suni acolo iti trebuie sa stii numarul de membru, altfel nu te baga in seama nimeni. Jelanie. M-am gandit instant ca m-au blestemat colegii carora le trimisesem un email mai intepator inainte de weekend. Cine stie? Poate aici se leaga blestemele… o sun pe Carmen sa o intreb daca are ea … ambele carduri de la compania la care eram asigurati. Nu are acoperire. Ma uit spre cer, cerand ajutor. Este soare si a inceput sa arda. Deja scot mana pe geam si incerc sa dirijez circulatia, era coada in spatele meu. Pun pe avarii si deschid capota. Peste drum de semafor un Shell station. Stiind ca trebuia sa fac schimbul de ulei acum cateva sute de mile si nu l-am facut m-am gandit ca poate de la prea putin ulei o fi zis vreun sensor ca este de ajuns.
Alerg pana acolo, cumpar o cutie de ulei si ma intorc cu ea la masina, aproape convins ca vin cu solutia salvatoare. Unde sa pun uleiul? Citesc pe trei busoane si pana la urma gasesc pe cel care cu siguranta era pentru ulei. Nu de alta dar si pe celelalte era ulei … murdar. Torn uleiul, dau la cheie. Ei, as. Cum sa porneasca. Pentru a treia oara imi tasneste apa din ceafa. Imi aduc aminte ca am pus benzina ultima data de la aceeasi statie de la care am pus prima data benzina cu apa, cand masina asta a murit pentru prima oara. Dar acum nu a tusit, nu s-a innecat deloc. Las capota ridicata – masina aproape in intersectie pe banda de facut spre stanga – si merg din nou la statia de benzina. Cumpar de data asta aceeasi solutie pentru desfundat injectoare, bun si pentru masinile pe benzina. Mi-am adus aminte ce am facut atunci cand am cumparat ... apa cu benzina. Il torn il rezervor si incep sa misc masina de portbagaj in sus si in jos ca sa se amestece cu benzina. In jurul meu opresc masini, ma intreaba babute de 150 de ani din masinile lor bengoase daca ma pot ajuta. Nu-mi dati masinile voastre? “Sorry?” “A, no thanks, I just called AAA”. Oamenii sunt OK, vor sa ajute. Imi aduc aminte ca pe asigurarea obligatorie a masinilor am facut si asigurare de road assistance, adica a doua asigurare de acelasi fel, a fost o neintelegere dar am facut-o.
Sun la numarul agentului cu gand sa cer numarul asiguratorului, pe care nu il aveam. Suna si intra robotul. Este week-endul in care este Memorial Day, oamenii pleaca din oras in vacanta, nu or sa stea la birou pentru mine…
Opreste un chinez langa mine si ma intreaba daca nu a venit politia. Excat asta imi trebuia, sa vina aia si sa ma puna sa imping la masina ca sa nu iau amenda ca blochez traficul. Deschid torpedoul si gasesc scrisoarea in care au venit cardurile de la companie. Pe hartie este trecut member ID. Ma uit spre cer din nou: stiam ca nu ma lasa… Sun, vorbesc cu doi roboti si apoi sunt transferat catre un operator.
Sunt durlica (le fac spelling la nume, ma ia durerea de cap, la telefon este o duduie din Sud… cu greu inteleg ce-mi spune, ii spun sa imi repete) si sunt localizat in suburbia Glenview la intersectia strazilor x si y. Ma intreaba o groaza de chestii, apoi modelul masinii, daca a iesit fum sau ce s-a intamplat. Cea mai apropiata masina va ajunge intr-o ora si jumatate… Ridic din nou capul spre cer.
Probabil ca voi fi si arestat pana atunci. Mai fac pe politistul de circulatie jumatate de ora, le arat sa ma ocoleasca pentru ca sunt blocat, unii au nevoie sa inteleaga de ce este capota ridicata la masina din fata si asteapta constiinciosi sa o inchizi si sa pleci. Da, sigur… Dupa aproape doua ore ma suna alt operator: “are you still there? Our drive is looking for you” Sunt aici mai baieti, nu am plecat… deja mana stanga era rosie de la soare. Operatorul imi spune ca soferul lor s-a incurcat si ca va ajunge in zece minute. Vine un nene de peste drum, intra in vorba cu mine, ma intreaba ce am patit, vrea sa ma ajute. Imi spune ca stie un service auto la nici doua mile, ca sunt niste rusi care lucreaza repede si ieftin. Este Iranian si vorbeste bine engleza. Da zic, dar sa vad ca le-am spus astora sa ma duca ei la cel mai apropiat service auto.
Apare masina de tractat, vine in spatele meu si ma intreaba soferul ce am patit. Mi s-a oprit mas……dau sa zic. “Da-mi un ID!” ma opreste umflatul ce cu greu a coborat din masina. Ii dau buletinul, imi cere cardul de asigurare iar eu ii dau scrisoarea pe care este numarul de membru. Aproape ca ma asteptam sa ma pocneasca dupa expresia fetei… Adica glumesti, nu ai cardul si slobozeste o injuratura… Suna nervos la sediu si ii explica cuiva ca nu am cardul si ca el nu are ce face. Duduia i-a explicat ca este OK si ca m-a verificat ea.
Umflatul incepe sa dea platforma jos iar eu incep sa respir usurat. Intre timp intra in vorba iranianul. “Mai bine il duceti la service-ul ala de pe strada x cu strada y ca este aproape. Ala mare de respira greu zice sa il lase in pace ca el are ordine. Eu vazand ca soferul este agitat incerc sa il calmez si ii spun ca este OK sa mergem acolo unde l-a trimis compania. Insa el suna la companie si urla la operatoare spunand ca doi imbecili nu il lasa sa lucreze si ca el este deja “ fucking crazy” de suparat, ca noi am tipat la el. Il vad ca ridica rampa la loc, se suie in camion, il duce langa bordura, se intoarce la mine, racneste sa ma sui in masina, sa pun masina pe neutru si sa stau sa stau de volan. Imi impinge masina langa bordura, se suie in masina si pleaca, nu inainte de a injura toti soferii care se uitau siderati la scena….
Iranianul imi spune : “saracii, toti sunt asa drogati copii astia…” Adevarul este ca alta explicatie nu am gasit nici eu. Mi s-a pus un nod in gat efectiv. Dupa doua ore de stat si asteptand masina de tractare, nu ma asteptam sa vina un drogat si sa se supere ca vacarul pe sat si sa ma si lase balta. Iranianul imi strange mana si pleaca, urandu-mi noroc. Multumesc, dupa ce mi-ai stricat tractarea, ce iti pasa?
Sun din nou la companie. Operatoarea imi spune ca soferul le-a spus ca a plecat pentru ca a fost impiedicat sa isi exercite atributiile si ca sunt safe acum, in afara partii carosabile… Ii explic operatoarei – alta, pentru ca probabil sunt o suta acolo – ca am nevoie de o masina cu un sofer normal si ii spun ca este posibil ca primul sofer sa fi fost sub influenta. I-am spus ca a fost obraznic, ne-a jignit, a injurat si a plecat. Operatoarea isi cere scuze, ma asigura ca acesta este doar un caz izolat si imi spune ca imi va cauta o alta masina. Intre timp sun un prieten, imi spune ca in zona este un service auto cu un baiat priceput si ma intreaba daca am nevoie de un camion pentru tractare. Imi da si un numar de telefon sa sun la service.
Ma suna compania din nou si imi spune ca urmatoarea masina poate ajunge in doua ore… Ii spun sa opreasca orice incercare de a ma ajuta, pentru ca sunt ca si cum as fi pe cont propriu. Imi spune ca pot totusi sa trimit claim-ul la sediul lor pentru a fi despagubit cu valoarea tractarii.
Sun la service si baiatul imi trimite un camion de tractare care ajunge in douazeci de minute. In alte zece minute ajung la service. Platesc cash 60 de dolari la soferul masinii si dupa 5 ore sunt cu masina in service. Nesansa, este ora 3 pm si service-ul se inchide pana marti dimineata, pentru ca este un weekend care se termina luni cu o sarbatoare nationala. Totusi mecanicul ma asigura ca ma va suna sa imi spuna daca este pompa de benzina sau nu. Ies in bulevard si constat ca bulevardul ma duce dupa 8 mile drept acasa. Nu, nu am mers pe jos, am luat autobuzul care tocmai venea. Am platit 2.25 dolari cu cardul si am ajuns la cinci minute de casa. Pana acasa am ras nervos.
Am platit 100 de dolari ca sa fiu asigurat in caz de am nevoie de tractare. A venit un sofer drogat care m-a last balta si am mai platit din buzunar 60 de dolari ca sa duc masina undeva. Probabil ca voi plati cateva sute de dolari pentru reparatie, in cel mai fericit caz. Cred ca a venit vremea ca masina asta sa fie lasata sa moara.
Curcanul ma astepta ranjind. L-am uns cu toate alifiile si l-am aruncat in cuptor. Acum il voi manca asa cum si mie mi-au mancat nervii azi profesionistii asiguratori americani.
Inainte sa pun curcanul in cuptor, mecanicul ma suna si imi spune ca nu este de la pompa de benzina, posibil de la aprindere sau de la transmisie... dar ca o sa vada marti. Cum sa nu ai un weekend placut?
vineri, 1 mai 2015
Despre un timp ce putea sa nu fi existat dar si despre un 1 Mai capitalist
{Convenisem ca nu ne vom mai vedea. Deloc. Sub nicio forma. Apoi ne-am dat seama ca ar fi fost prea mult, de fapt imposibil. Ne-am spus ca vom incerca macar sa vedem daca ne vom da seama daca putem trai unul fara altul. Caz in care m-ar fi cautat ea prima... Pentru ca eu stiam deja ca in lipsa ei orbitoare fructe putrezesc...
Convenisem ca tot ce traisem pana atunci trebuia sa fie sters si aruncat in negura timpului. Pentru ca nimic nu avea sens, pentru ca atat de multe bariere trebuiau ridicate si atat de multe incercari trebuiau abordate. Nimic nu a existat, nimic nu a fost real, a fost doar un timp in care am fi vrut sa fim cai. Stiu, am mai spus asta, dar in vremurile acelea chiar am fi vrut sa fim amandoi cai si sa alergam frenetic in apus...
Timp de doua sau trei saptamani nu mi-am inchis fereastra seara. Asteptam sa aud pe alee pasii aceia cunoscuti, care-mi rascoleau simturile. Asteptam sa aud cum viata mea ar fi capatat din nou sens. Pasii nu au venit in prima saptamana. Cuvintele mele se asterneau buluc pe hartii ce ramaneau in mintea mea mereu albe.
Pe atunci scriam ore intregi. Uneori scriam si nu asterneam nimic... Consumam cuvinte o noapte intreaga iar dimineata ma gasea mereu in fata unei mese plina de cuvinte diforme. Pasii ei nu au venit nici in a doua saptamana. Cuvintele mele au ramas in aerul camerei, in suspensie. Ma loveam bezmetic de ele in intunericul noptii. Ma raneau. Cuvintele mele nespuse, imi scrijeleau pielea. Fereastra mea a ramas in continuare deschisa. Pentru femeile care m-ar fi putut iubi, nu eram atunci decat doar o dulce prada... ce nu vroia sa isi paraseasca barlogul. Incercam sa experimentez libertatea cu care nu aveam ce face, o libertate in care nu puteam respira si in care nu aveam loc de nimic.
Atunci cand pasii au venit, trecusera deja trei sau patru saptamani. Fereastra mea nu fusese inchisa in nicio seara, iar cuvintele mele aproape ca ma scoteau din ingusta camera mea. Cand pasii aceia au ajuns la usa mea, stiam ca nimic, niciodata nu ii va mai putea lua inapoi. Cand am deschis usa, cuvintele din aerul camerei mele s-au napustit spre ea. Ea nu le-a vazut, poate doar le-a simtit. Bratele mele, pe atunci putrede ramuri, s-au napustit flamande sa culeaga din aer cuvintele spre a le asterne in sfarsit pe hartie. Ea m-a luat de mana si m-a oprit. Cuvintele mele erau deja de ani lumina in inima ei... Ea le pricepuse rostul, cu mult inainte de a-i spune eu ca exist...
Cumva, in tumultul acelei nopti, am ridicat toate barierele si am sarit peste toate incercarile. Dintr-o data am inceput sa alergam pentru a recupera timpul in care am fost impreuna doar prin cuvintele nerostite}
******************************************************************************
Si pentru ca nimic sa nu aibe sens, sa vorbim putin si despre acest 1 Mai muncitoresc. Mi-am inceput dimineata cu Claudiu, la telefon. I-am trimis un mesaj cu "sa va stea in gat"... Isi gasisera un locsor cu verdeata (...) pe la Gura Dobrogei si tocmai terminasera de ingurgitat prima sarja de mici si costite de porc. Vreme de jumatate de ora cat am condus pana la serviciu, domnul mi-a povestit cum au gatit ei carnea, cum au ajuns la locul cu pricina, astfel ca atunci cand am ajuns la birou mai aveam putin si mancam pisica de vie atunci cand m-a intampinat la usa... Da, avem o pisica in birou. Galbena si precis ca este atzoasa, ca are 15 ani. Asta m-a oprit cred. M-am sters temeinic la gura si am baut o cafea. Am constatat ca sunt dependent de cafea. Daca nu beau cafea pana in ora 10, ma ia o durere de cap de nu mai scap de ea toata ziua.
Pana la ora 12 nu stiu cum a trecut vremea. Hartii, telefoane, documente, cecuri de salarii, oameni grabiti, trece timpul ca nebunul. Cand s-a facut de ora 12 trecute fix, stomacul meu a dat desteptarea. M-am imbarcat in Cadillac si m-am oprit la un supermarket ce vinde si carne preparata. Specific mexican-portorican. Coaste de porc cu sos barbecue. Imi ramasesera in cap de dimineata, chit ca halisem si ieri o ditamai portia. Sunt ca alunele, calde ca alunele, o minunatie. Stiu pe cineva in Romania care adora costitele de porc. Efectiv se bucura cand vorbeste despre ele. Practic asa le-am descoperit si eu gustul. Le-am devorat precum un lup batran, doar cu paine. Legumele ori vreo garnitura le-ar fi stricat gustul. Cat despre mici si carnaciori - sa fie la voi...
Asadar asa s-a scurs acest intai de mai muncitoresc pentru mine. Pesemne ca cei de aici au uitat ca la data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde s-au întrunit 90.000 de persoane, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul a fost acela că circa 35.000 de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore (de la 10 ore cat era pana atunci), fără reducerea salariului. Acum oamenii de aici sunt prea ocupati sa castige bani decat sa petreaca la gratare. Aici timpul inseamna cu adevarat bani. Uneori...
Maine program de vara. Doua trei ore la birou, apoi vizita la un muzeu pe zi, concert in downtown seara.
Convenisem ca tot ce traisem pana atunci trebuia sa fie sters si aruncat in negura timpului. Pentru ca nimic nu avea sens, pentru ca atat de multe bariere trebuiau ridicate si atat de multe incercari trebuiau abordate. Nimic nu a existat, nimic nu a fost real, a fost doar un timp in care am fi vrut sa fim cai. Stiu, am mai spus asta, dar in vremurile acelea chiar am fi vrut sa fim amandoi cai si sa alergam frenetic in apus...
Timp de doua sau trei saptamani nu mi-am inchis fereastra seara. Asteptam sa aud pe alee pasii aceia cunoscuti, care-mi rascoleau simturile. Asteptam sa aud cum viata mea ar fi capatat din nou sens. Pasii nu au venit in prima saptamana. Cuvintele mele se asterneau buluc pe hartii ce ramaneau in mintea mea mereu albe.
Pe atunci scriam ore intregi. Uneori scriam si nu asterneam nimic... Consumam cuvinte o noapte intreaga iar dimineata ma gasea mereu in fata unei mese plina de cuvinte diforme. Pasii ei nu au venit nici in a doua saptamana. Cuvintele mele au ramas in aerul camerei, in suspensie. Ma loveam bezmetic de ele in intunericul noptii. Ma raneau. Cuvintele mele nespuse, imi scrijeleau pielea. Fereastra mea a ramas in continuare deschisa. Pentru femeile care m-ar fi putut iubi, nu eram atunci decat doar o dulce prada... ce nu vroia sa isi paraseasca barlogul. Incercam sa experimentez libertatea cu care nu aveam ce face, o libertate in care nu puteam respira si in care nu aveam loc de nimic.
Atunci cand pasii au venit, trecusera deja trei sau patru saptamani. Fereastra mea nu fusese inchisa in nicio seara, iar cuvintele mele aproape ca ma scoteau din ingusta camera mea. Cand pasii aceia au ajuns la usa mea, stiam ca nimic, niciodata nu ii va mai putea lua inapoi. Cand am deschis usa, cuvintele din aerul camerei mele s-au napustit spre ea. Ea nu le-a vazut, poate doar le-a simtit. Bratele mele, pe atunci putrede ramuri, s-au napustit flamande sa culeaga din aer cuvintele spre a le asterne in sfarsit pe hartie. Ea m-a luat de mana si m-a oprit. Cuvintele mele erau deja de ani lumina in inima ei... Ea le pricepuse rostul, cu mult inainte de a-i spune eu ca exist...
Cumva, in tumultul acelei nopti, am ridicat toate barierele si am sarit peste toate incercarile. Dintr-o data am inceput sa alergam pentru a recupera timpul in care am fost impreuna doar prin cuvintele nerostite}
******************************************************************************
Si pentru ca nimic sa nu aibe sens, sa vorbim putin si despre acest 1 Mai muncitoresc. Mi-am inceput dimineata cu Claudiu, la telefon. I-am trimis un mesaj cu "sa va stea in gat"... Isi gasisera un locsor cu verdeata (...) pe la Gura Dobrogei si tocmai terminasera de ingurgitat prima sarja de mici si costite de porc. Vreme de jumatate de ora cat am condus pana la serviciu, domnul mi-a povestit cum au gatit ei carnea, cum au ajuns la locul cu pricina, astfel ca atunci cand am ajuns la birou mai aveam putin si mancam pisica de vie atunci cand m-a intampinat la usa... Da, avem o pisica in birou. Galbena si precis ca este atzoasa, ca are 15 ani. Asta m-a oprit cred. M-am sters temeinic la gura si am baut o cafea. Am constatat ca sunt dependent de cafea. Daca nu beau cafea pana in ora 10, ma ia o durere de cap de nu mai scap de ea toata ziua.
Pana la ora 12 nu stiu cum a trecut vremea. Hartii, telefoane, documente, cecuri de salarii, oameni grabiti, trece timpul ca nebunul. Cand s-a facut de ora 12 trecute fix, stomacul meu a dat desteptarea. M-am imbarcat in Cadillac si m-am oprit la un supermarket ce vinde si carne preparata. Specific mexican-portorican. Coaste de porc cu sos barbecue. Imi ramasesera in cap de dimineata, chit ca halisem si ieri o ditamai portia. Sunt ca alunele, calde ca alunele, o minunatie. Stiu pe cineva in Romania care adora costitele de porc. Efectiv se bucura cand vorbeste despre ele. Practic asa le-am descoperit si eu gustul. Le-am devorat precum un lup batran, doar cu paine. Legumele ori vreo garnitura le-ar fi stricat gustul. Cat despre mici si carnaciori - sa fie la voi...
Asadar asa s-a scurs acest intai de mai muncitoresc pentru mine. Pesemne ca cei de aici au uitat ca la data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde s-au întrunit 90.000 de persoane, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul a fost acela că circa 35.000 de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore (de la 10 ore cat era pana atunci), fără reducerea salariului. Acum oamenii de aici sunt prea ocupati sa castige bani decat sa petreaca la gratare. Aici timpul inseamna cu adevarat bani. Uneori...
Maine program de vara. Doua trei ore la birou, apoi vizita la un muzeu pe zi, concert in downtown seara.
luni, 27 aprilie 2015
luni, 13 aprilie 2015
Boii...
Mi-am inceput ziua cu obisnuitul email de la Samuel. Imi trimite aproape in fiecare zi cate un scurt mesaj, mobilizator, care de multe ori imi tine loc de rugaciune si pentru care trebuie sa ii multumesc si pe aceasta cale. Putini oameni sunt atat de devotati Cuvantului asa cum este fratele Samuel.
Mi-am aruncat repede ceva intre doua felii de paine, am dat sa beau apa dar nu am mai baut pentru ca nu mai aveam apa la sticla (...) mi-am luat haina si am iesit pe usa. La radio se anunta ca intr-un oras aflat la cel mult o ora de mers de Chicago, au hotarat sa sperie coiotii cu arme de paintball. Ca sa nu ii raneasca dar totusi sa ii sperie pentru ca acestia au inceput sa umble nestingheriti pe strazi, fiind un real pericol pentru copiii mici dar si pentru cainii oamenilor. La radio este un concurs cu premii ce constau intr-o excursie de doi in Dominicana, in fiecare dimineata un premiu. Trebuie sa ghicesti cine ce melodie canta. Cred ca nataraii stau cu aplicatia (who's playing?) pornita pe telefon de le ghicesc ca se dau numai piese pe care nu prea le-am auzit.
Pana sa ajung la birou ma suna Claudiu din tara. El ma suna o data la trei zile. De ce? Pentru ca poate! El ma tine la curent cu ce sa intampla acasa, ce mai fac vecinii, cum este vremea, daca a nins sau nu in podul nostru comun, ce mai fac politicienii nostri, chestii pe care le discutam frecvent cand eram in tara si mai ieseam la cafea. Inca traim doua vieti, una aici si una acasa. Inca ma gandesc ca trebuie sa dau indexul intre 11 si 20 ale lunii, inca ma gandesc la locul meu de parcare pe care l-am asteptat ani de zile sa fie doar al meu iar atunci cand l-am primit am plecat. Inca citesc stirile din tara, inca ii intreb pe parinti despre cunostintele noastre...
Azi, nu stiu de ce, mi-am adus aminte in drum spre job de o intamplare petrecuta poate acum 20 de ani. De ce mi-am adus aminte azi? Poate pentru ca azi dimineata a plouat exact asa cum ploua in seara de care mi-am adus aminte... Era 1 Martie si credeam ca sunt indragostit de o fata pe care o cunoscusem in cercul nostru de prieteni... Iesisem cu ea de cateva ori, imi era draga fata, era si foarte frumoasa. Credeam ca sunt indragostit si cred ca am si fost pret de cateva zile. (cea de care aveam sa ma indragostesc cu adevarat iremediabil si fara de scapare, a fost dragoste la prima vedere, efectiv mi-a rapit inima si de atunci mi-o tine captiva...) Fata de care este vorba in acest pasaj, era foarte rationala si imi repeta mereu sa nu ma indragostesc de ea... Eu ii vorbeam in versuri iar ea se uita mirata, neintelegand aproape nimic din cele ce-i spuneam. Eram cumva prins intre doua lumi dar nu voi explica acum nimic aici... Cine intelege, foarte bine. Cine nu, in alt episod. Cum ar spune americanii, "long story short", era o zi de 1 Martie foarte frumoasa, iar eu, cu un coleg care credea si el ca este indragostit de o fata, am decis sa mergem la fetele de care credeam ca suntem indragostiti sa le ducem cate un martisor. Nu le-am dus martisoare, ci le-am dus niste crantzanele pe care le-am gasit la un non-stop, nu mai stiu daca si cate o ciocolata si cate o floare, prea putin conteaza aspectele astea. Oricum, nu aveam bani de mai mult... Important este ca eram foarte hotarati si foarte afectati ca trebuie sa cumparam cate o atentie la fete.
Cert este ca pe drum, ne-a apucat o ploaie cu bulbuci, ca in povesti. Noi nu am gasit fetele acasa (ele stateau la doua strazi distanta una de alata) si am lasat atentiile la familiile lor, asta dupa ce colegul meu a scapat punga lui cu crantzanele (nu mai stiu daca erau ceva covrigei ori fursecuri, chiar nu mai retin dupa atata car de ani) intr-o balta. Cu apa curgandu-ne pe fetze, pentru ca cine avea umbrela pe vremea aia, ce sa mai zic de masina..., dupa ce am lasat atentiile, ne-am trezit amandoi in strada, razand bezmetic si amuzandu-ne de situatia in care ne aflam: ca doi boi, care stateam intr-o ploaie torentiala de primavara. Multa vreme dupa asta, de cate ori ploua afara, ne uitam unul la altul si izbucneam intr-un ras isteric, ragand frenetic: "boiiii". (Iti aduci aminte, vere?)
Asa ca si atunci, azi a plouat torential dimineata. Am ras o buna parte din drum la volan fiind. Nu-mi mai pasa daca cineva ma vede razand singur. Aici este ceva normal sa vezi oameni vorbind singuri. Ei cica vorbesc la telefon, hands-free, insa jumatate din ei vorbesc singuri pentru ca asa se simt bine...
Am ajuns la birou, am parcat masina si la trecerea de pietoni am asteptat in zadar sa opreasca vreun sofer... Inclusiv o masina de politie aproape ca a trecut peste mine, insa a oprit in ultimul moment... Aici trecerea de pietoni este...facultativa pentru soferi, asa ca daca tii la viata ta trebuie sa iti iei masuri suplimentare de precautie. Adica sa astepti pana trece coloana de masini.
Langa cladirea noastra, trona o ditamai tabla. Am vazut-o si vineri dar am uitat sa o iau. A ramas de la ultima furtuna ce fost saptamana trecuta. Unii nu au pierdut doar o tabla de pe casa ci chiar toata casa. O tornada de o marime nemaivazuta in zona si-a facut de cap la vreo 20 de km de oras si a ras de pe fata pamantului o comunitate intreaga. Casele au disparut efectiv, animale, masini, doi oameni morti, cand vezi imaginile pe zi, este infricosator. Incepi sa intelegi de ce trebuie sa cobori in "basement" cand vine tornada. Daca ai noroc scapi cu viata, si cand iesi vezi doar cerul albastru. Daca nu, esti luat pe sus, cu tot cu fundatia casei si ridicat in palnia tornadei, apoi izbit violent de pamant, cine stie la ce distanta...
In rest, liniste si pace. Ieri am mancat din nou la carciuma unde scrie pe perete ca au un shotgun sub tejghea...
Mi-am aruncat repede ceva intre doua felii de paine, am dat sa beau apa dar nu am mai baut pentru ca nu mai aveam apa la sticla (...) mi-am luat haina si am iesit pe usa. La radio se anunta ca intr-un oras aflat la cel mult o ora de mers de Chicago, au hotarat sa sperie coiotii cu arme de paintball. Ca sa nu ii raneasca dar totusi sa ii sperie pentru ca acestia au inceput sa umble nestingheriti pe strazi, fiind un real pericol pentru copiii mici dar si pentru cainii oamenilor. La radio este un concurs cu premii ce constau intr-o excursie de doi in Dominicana, in fiecare dimineata un premiu. Trebuie sa ghicesti cine ce melodie canta. Cred ca nataraii stau cu aplicatia (who's playing?) pornita pe telefon de le ghicesc ca se dau numai piese pe care nu prea le-am auzit.
Pana sa ajung la birou ma suna Claudiu din tara. El ma suna o data la trei zile. De ce? Pentru ca poate! El ma tine la curent cu ce sa intampla acasa, ce mai fac vecinii, cum este vremea, daca a nins sau nu in podul nostru comun, ce mai fac politicienii nostri, chestii pe care le discutam frecvent cand eram in tara si mai ieseam la cafea. Inca traim doua vieti, una aici si una acasa. Inca ma gandesc ca trebuie sa dau indexul intre 11 si 20 ale lunii, inca ma gandesc la locul meu de parcare pe care l-am asteptat ani de zile sa fie doar al meu iar atunci cand l-am primit am plecat. Inca citesc stirile din tara, inca ii intreb pe parinti despre cunostintele noastre...
Azi, nu stiu de ce, mi-am adus aminte in drum spre job de o intamplare petrecuta poate acum 20 de ani. De ce mi-am adus aminte azi? Poate pentru ca azi dimineata a plouat exact asa cum ploua in seara de care mi-am adus aminte... Era 1 Martie si credeam ca sunt indragostit de o fata pe care o cunoscusem in cercul nostru de prieteni... Iesisem cu ea de cateva ori, imi era draga fata, era si foarte frumoasa. Credeam ca sunt indragostit si cred ca am si fost pret de cateva zile. (cea de care aveam sa ma indragostesc cu adevarat iremediabil si fara de scapare, a fost dragoste la prima vedere, efectiv mi-a rapit inima si de atunci mi-o tine captiva...) Fata de care este vorba in acest pasaj, era foarte rationala si imi repeta mereu sa nu ma indragostesc de ea... Eu ii vorbeam in versuri iar ea se uita mirata, neintelegand aproape nimic din cele ce-i spuneam. Eram cumva prins intre doua lumi dar nu voi explica acum nimic aici... Cine intelege, foarte bine. Cine nu, in alt episod. Cum ar spune americanii, "long story short", era o zi de 1 Martie foarte frumoasa, iar eu, cu un coleg care credea si el ca este indragostit de o fata, am decis sa mergem la fetele de care credeam ca suntem indragostiti sa le ducem cate un martisor. Nu le-am dus martisoare, ci le-am dus niste crantzanele pe care le-am gasit la un non-stop, nu mai stiu daca si cate o ciocolata si cate o floare, prea putin conteaza aspectele astea. Oricum, nu aveam bani de mai mult... Important este ca eram foarte hotarati si foarte afectati ca trebuie sa cumparam cate o atentie la fete.
Cert este ca pe drum, ne-a apucat o ploaie cu bulbuci, ca in povesti. Noi nu am gasit fetele acasa (ele stateau la doua strazi distanta una de alata) si am lasat atentiile la familiile lor, asta dupa ce colegul meu a scapat punga lui cu crantzanele (nu mai stiu daca erau ceva covrigei ori fursecuri, chiar nu mai retin dupa atata car de ani) intr-o balta. Cu apa curgandu-ne pe fetze, pentru ca cine avea umbrela pe vremea aia, ce sa mai zic de masina..., dupa ce am lasat atentiile, ne-am trezit amandoi in strada, razand bezmetic si amuzandu-ne de situatia in care ne aflam: ca doi boi, care stateam intr-o ploaie torentiala de primavara. Multa vreme dupa asta, de cate ori ploua afara, ne uitam unul la altul si izbucneam intr-un ras isteric, ragand frenetic: "boiiii". (Iti aduci aminte, vere?)
Asa ca si atunci, azi a plouat torential dimineata. Am ras o buna parte din drum la volan fiind. Nu-mi mai pasa daca cineva ma vede razand singur. Aici este ceva normal sa vezi oameni vorbind singuri. Ei cica vorbesc la telefon, hands-free, insa jumatate din ei vorbesc singuri pentru ca asa se simt bine...
Am ajuns la birou, am parcat masina si la trecerea de pietoni am asteptat in zadar sa opreasca vreun sofer... Inclusiv o masina de politie aproape ca a trecut peste mine, insa a oprit in ultimul moment... Aici trecerea de pietoni este...facultativa pentru soferi, asa ca daca tii la viata ta trebuie sa iti iei masuri suplimentare de precautie. Adica sa astepti pana trece coloana de masini.
Langa cladirea noastra, trona o ditamai tabla. Am vazut-o si vineri dar am uitat sa o iau. A ramas de la ultima furtuna ce fost saptamana trecuta. Unii nu au pierdut doar o tabla de pe casa ci chiar toata casa. O tornada de o marime nemaivazuta in zona si-a facut de cap la vreo 20 de km de oras si a ras de pe fata pamantului o comunitate intreaga. Casele au disparut efectiv, animale, masini, doi oameni morti, cand vezi imaginile pe zi, este infricosator. Incepi sa intelegi de ce trebuie sa cobori in "basement" cand vine tornada. Daca ai noroc scapi cu viata, si cand iesi vezi doar cerul albastru. Daca nu, esti luat pe sus, cu tot cu fundatia casei si ridicat in palnia tornadei, apoi izbit violent de pamant, cine stie la ce distanta...
In rest, liniste si pace. Ieri am mancat din nou la carciuma unde scrie pe perete ca au un shotgun sub tejghea...
duminică, 15 martie 2015
luni, 23 februarie 2015
Despre o postare inceputa acum o luna...
Am inceput postarea asta acum mai bine de o luna. Am sters o parte din ea pentru ca nu mai era de actualitate. Am sa incetez sa mai scriu despre evenimentele politice din tara. Pentru ce sa mai scriu cata vreme le citeste toata lumea din presa? In plus, in ultimul timp m-am simtit realmente darmat ca am o tara care este pe primul loc in Europa la capitolul coruptie - slava Domnului ca justitia a inceput sa functioneze dupa douazeci si cinci de ani... Nu mai au loc gainarii in puscarii de politicieni corupti si de oameni de afaceri care au fraudat statul. Luna trecuta, ma trezeam si abia asteptam sa citesc dimineata presa de acasa. Ciudat este ca unul care a furat o vaca de la un vecin primeste cincisprezece ani de puscarie iar unul care a fraudat statul cu zeci de milioane de euro primeste trei ani. Dupa care revine in viata publica si rontaie banii furati. Nu inseamna asta ca statului nu ii pasa ca este fraudat?
Aveam sa aflu in fiecare zi ca nume grele trec pragul arestului preventiv. Nume care obisnuiau sa faca legea in tara mea si a ta. Si inca nu s-a terminat. De asta am ales sa plec. Pentru ca nu mai suportam sa muncesc intr-o tara in care imbogatitii apareau peste noapte si te sfidau pe tine, cel care ai invatat douazeci de ani, ai muncit alti douazeci si degeaba... Nu puteai fi ca ei. Pentru ca nu erai incartiruit in reteaua lor mafiota. Pentru ca nu ai platit cu bani grei la partid sa ai un post in parlament sau in vreo functie ministeriala. Pentru ca nu te-a interesat sa castigi bani usor. Pentru ca te-a interesat doar sa inveti, sa muncesti cinstit si sa incerci sa traiesti. Cand am considerat ca nu mai pot trai acolo am inceput sa ma rog. Sa pot sa plec si sa fac altceva, departe de tara mea. Inainte sa plec din tara simteam ca ma sufoc in fiecare zi. Am fost foarte afectat in ultimii ani de mersul politicii de Dambovita. Nu intelegeam cum oameni educati continua sa sprijine cel putin la nivel declarativ oameni care erau corupti, desi ei stiau asta. Macar sunt impacat cu gandul ca nu l-am votat niciodata pe Mazare si acolitii lui, niciodata pe Iliescu, niciodata pe Ponta. Da, l-am sustinut cu votul meu pe Basescu, chiar daca nici el nu a fost chiar un etalon de onestitate. Insa la momentul respectiv a fost cel mai bun... Asta explica nivelul clasei politice din tara.
Si rugaciunile mele nu au ramas fara raspuns. Am ales sa plec si sa las in urma tot. Am plecat doar cu jumatate din viata mea. Jumatate a ramas acolo. Cand ajuns aici am experimentat alte gusturi amare. Oameni imbracati pe dinafara dar goi pe dinauntru. Neincredere, minciuni, manipulari, toate acestea exista si aici din plin. Un timp m-am retras in mine si am vazut numai oamenii goi. Nu am putut sa mai scriu in dulcele meu stil. Le multumesc prietenilor de aici - care au ramas ... prieteni si cu gandul si cu faptele. Asta ne-a ajutat sa trecem peste foarte multe dezamagiri.
Probabil ca cel mai mult m-a suparat in tara faptul ca oameni noi, tineri, pregatiti, nu au avut acces sa performeze in politica. Au "performat" cei care acum umplu penitenciarele. Azi am citit ca Antonescu se retrage din politica la sfarsitul acestei legislaturi, dezamagit ca oamenii propulsati de el in politica, sunt acum arestabili. O sa incep sa il plac... dupa ce se tine de cuvant.
O sa renunt asadar sa mai scriu despre politica din tara, despre care am scris in ultimii ani, pentru ca nu mai sunt atat de ancorat in actualitatea de acolo si pentru ca nu mai mananc salam cu soia... vorba comunistilor care nu vroiau sa isi vanda tara lui Ratiu in '90 cand acesta a dorit sa faca o schimbare in politica romaneasca. O sa incerc sa las si eu in urma trecutul. Personal imi merge bine si nu vreau sa par nefericit doar ca in tara lucrurile nu merg bine. Poate fiecare din cei de acolo ar trebui sa inceapa sa constientizeze ca pot face mai mult pentru ei in primul rand. Stand in casa la fiecare alegeri, nu rezolva mare lucru. Cu voturile lor neexprimate castiga noi mandate oameni ca tripleta de aur de la primaria si CJ Constanta. Dar viii cu viii si mortii cu mortii.
In Chicago a fost zapada si deosebit de frig luna asta. Am dat intr-o seara la lopata vreo cincizeci de metri. Carmen a venit de la serviciu si bineinteles ca nu m-a ascultat sa nu intre pe strada cu masina, pentru ca pe strada erau cam cincizeci de centimetri de zapada. A trebuit sa dam la lopata doua ore sub masina si apoi in fata masinii vreo cateva zeci de metri, ca sa o poata parca. A doua zi, dupa deszapezirea masinilor de sub troiene, lumea a inceput sa isi scoata in strada mobilierul, pe care l-au pus frumos pe locurile de parcare proaspat curatate. Scaune - cel mai frecvent, mese, mese de calcat, cosuri de rufe, cuiere, cufere vechi, poti gasi cam orice... Chiar radeam cu cineva, ca in Chicago daca ai nevoie de mobila, trebuie sa astepti sa vina iarna... Am pus si noi un cos de rufe pe care l-am umplut cu zapada. Cand vin de la serviciu mut cosul de rufe langa bordura, cand plec, il mut in locul masinii. Prima data am ras doar cand m-am gandit, acum ma doare undeva... Lumea lenesa frate. Dadeam la lopata intr-o seara si vine un asiatic si isi opreste masina fix pe locul curatat de mine. Eu cu lopata in mana inca, il asteptam sa se dea jos din masina. Pesemne ca nu aratam prea bine, adevarul este ca am si tras aer adanc in piept ca sa par mai mare! Pentru ca a dat geamul putin de tot in jos si a intrebat daca este locul meu. "Dar tu ce crezi ca fac aici, munca in folosul comunitatii?"...
Mi-am dat seama ca am ratat sa postez "Masina a murit - partea a III-a"... S-a intamplat acum vreo trei luni, inainte de momentul in care Carmen si-a luat masina. I-am dat vechiul Cadillac pentru a merge cu el la serviciu, eu puteam sa merg si cu mijloacele de transport in comun. Ma suna la un moment dat. Eram in sedinta cu Directorul General. Nu am raspuns. Ma suna iar. Din nou nu am raspuns, crezand ca vrea sa imi spuna ca nu mai are benzina. Uitasem sa ii spun ca daca mai are in rezervor doar 4 galoane deja nu mai este in siguranta si trebuie sa puna urgent benzina in ...cisterna. Cand m-a sunat a treia oara, am raspuns, vadit incurcat in fata generalului...
"Masina a luat foc" imi spune Carmen, deloc emotionata. "Cum adica a luat foc", raspund eu nestiind cum sa reactionez? "Esti bine, esti intreaga"? "Da" imi raspunde.
Apoi imi explica nesigura pe ea ca a iesit mult fum. De fapt vedea in trafic ca iese fum de undeva si se mira ca o alta masina poate circula pe strada scotand atat de mult fum... La un semafor, un sofer amabil i-a spus sa traga pe dreapta si sa iasa din masina urgent...
- Ce fel de fum a iesit? ma intreaba generalul, dintr-o data vadit interesat de problema. Era fum alb sau fum negru? Este foarte importat pentru a stabili cauzele incediului! Mi-am dat seama ca nu are rost sa o intreb chestia asta pentru ca nu cred ca a facut diferenta la culoare. Nu prea a circulat ea cu masini in flacari...
- Stai ca venit politia, imi spune Carmen candid la telefon si imi inchide telefonul.
Sedinta mea cu generalul s-a incheiat brusc.
- Nu te duci sa vezi ce a patit? ma intreaba directorul, deloc impacientat.
- Cu ce sa merg, cu cercul? Nu am cu ce sa ajung. O sa se descurce ea, zic, convins fiind ca se va descurca.
Politia a venit, foarte amabil politistul i-a spus ca nu poate stationa in mijlocul strazii si ca daca va ramane acolo, va fi nevoit sa ii aplice o sanctiune...
Politistul a bagat chiar capul sub capota, si-a dat cu parerea si i-a spus ca nu se vede nicio flacara. Apoi a escortat-o - cu girofarul pornit - pana la primul service auto, aflat la cateva sute de metri de eveniment. Masina nu a luat foc... Reparatia a costat patru sute de dolari si a constat in schimbarea radiatorului... In fapt, doua zile inainte am facut schimbul la ulei. Desteptii de la unitatea respectiva s-au uitat si la lichidul de racire si "au uitat" sa insurubeze capacul borcanului. In urma expansiunii lichidului in borcan, lichidul a ajuns pe partile incinse ale motorului, fapt ce a cauzat fumul. Asta a fost explicatia mea savanta. Aia de acolo au spus ca de fapt radiatorul a pocnit si lichidul de racire a ajuns pe partile incinse ale motorului. Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!
Am marcat banul, am luat masina, am incalecat pe ea si am ajuns acasa. Carmen a mai mers doua saptamani cu ea si apoi a spus pas, cand si-a primit noua masina. Acum se uita urat la mine cand ii propun sa mearga cu Cadillac-ul. Normal, de la barcuta sa conduci un vapor, nu este usor...
Chiar nu are nimic masina asta. In afara de faptul ca face zgomot mare pe afara cand ruleaza, ca scoate fum mult, ca poate consuma foarte mult, ca se incalzeste greu avand motor de 4.5l, ca nu ii merge aerul conditionat, ca cineva mi-a furat emblema din fata, de pe capota, masina este perfecta. Pemine nu ma deranjeaza toate astea. Nici nu merg pe langa ea sa ma afume, nici zgomotul nu il aud atat de tare, pot sa stau si cu caciula pe cap in masina atunci cand sunt minus 20 afara, benzina se gaseste... Cineva mi-a spus ca ar fi trebuit sa stau mai in sudul orasului cu masina asta... Va las sa ghiciti de ce...
Azi, fostele colege din tara au postat pline de bucurie (de fapt nu toate sunt bucuroase in poza - rog sa va examinati fiecare si sa rectificati urgent!) un tort frumos. Mi-am adus aminte cum eram eu abonat la ... zidul torturilor, cand obisnuiam sa lucrez alaturi de ele. Mananc si aici multe dulciuri, dar cea mai grozava descoperire de aici este o tarta cu nuci pecan. Este ceva ce nu am mai experimentat la nicio prajitura. Mananc pana mi se apleaca si nu ma satur. O fi ceva magic, nu stiu, insa nucile alea pecan coapte fac toata vrajeala...
Asa ca dragi colege, sa fie la voi tortul ala frumos... Nu am vazut carnea pe acolo, insa sunt convins ca nu v-a lasat Dorina fara ceva bun pe masa. Si aveti grija cu caloriile, care tineti la silueta. Eu i-am speriat pe oamenii astia aici. Mi-au spus ca nu au mai vazut pe cineva care sa manance carne cu ...carne. Ei bine, m-au vazut pe mine... Asta este, sunt carnivor, imi place carnea. Acum ma lasa in pace si ma indeamna mereu sa mananc carne... Cand ma vad cu legume ma intreaba daca sunt bolnav... Am mai vazut-o in poza si pe a lu' Caraulan dar si pe o domnisoara pe care nu o cunosc... Laura s-a bagat mai in spate, precis ca a ramas cu porcul pe ea dupa sarbatori...
Deci, de acum fara politica, revenim la meniul clasic...
Aveam sa aflu in fiecare zi ca nume grele trec pragul arestului preventiv. Nume care obisnuiau sa faca legea in tara mea si a ta. Si inca nu s-a terminat. De asta am ales sa plec. Pentru ca nu mai suportam sa muncesc intr-o tara in care imbogatitii apareau peste noapte si te sfidau pe tine, cel care ai invatat douazeci de ani, ai muncit alti douazeci si degeaba... Nu puteai fi ca ei. Pentru ca nu erai incartiruit in reteaua lor mafiota. Pentru ca nu ai platit cu bani grei la partid sa ai un post in parlament sau in vreo functie ministeriala. Pentru ca nu te-a interesat sa castigi bani usor. Pentru ca te-a interesat doar sa inveti, sa muncesti cinstit si sa incerci sa traiesti. Cand am considerat ca nu mai pot trai acolo am inceput sa ma rog. Sa pot sa plec si sa fac altceva, departe de tara mea. Inainte sa plec din tara simteam ca ma sufoc in fiecare zi. Am fost foarte afectat in ultimii ani de mersul politicii de Dambovita. Nu intelegeam cum oameni educati continua sa sprijine cel putin la nivel declarativ oameni care erau corupti, desi ei stiau asta. Macar sunt impacat cu gandul ca nu l-am votat niciodata pe Mazare si acolitii lui, niciodata pe Iliescu, niciodata pe Ponta. Da, l-am sustinut cu votul meu pe Basescu, chiar daca nici el nu a fost chiar un etalon de onestitate. Insa la momentul respectiv a fost cel mai bun... Asta explica nivelul clasei politice din tara.
Si rugaciunile mele nu au ramas fara raspuns. Am ales sa plec si sa las in urma tot. Am plecat doar cu jumatate din viata mea. Jumatate a ramas acolo. Cand ajuns aici am experimentat alte gusturi amare. Oameni imbracati pe dinafara dar goi pe dinauntru. Neincredere, minciuni, manipulari, toate acestea exista si aici din plin. Un timp m-am retras in mine si am vazut numai oamenii goi. Nu am putut sa mai scriu in dulcele meu stil. Le multumesc prietenilor de aici - care au ramas ... prieteni si cu gandul si cu faptele. Asta ne-a ajutat sa trecem peste foarte multe dezamagiri.
Probabil ca cel mai mult m-a suparat in tara faptul ca oameni noi, tineri, pregatiti, nu au avut acces sa performeze in politica. Au "performat" cei care acum umplu penitenciarele. Azi am citit ca Antonescu se retrage din politica la sfarsitul acestei legislaturi, dezamagit ca oamenii propulsati de el in politica, sunt acum arestabili. O sa incep sa il plac... dupa ce se tine de cuvant.
O sa renunt asadar sa mai scriu despre politica din tara, despre care am scris in ultimii ani, pentru ca nu mai sunt atat de ancorat in actualitatea de acolo si pentru ca nu mai mananc salam cu soia... vorba comunistilor care nu vroiau sa isi vanda tara lui Ratiu in '90 cand acesta a dorit sa faca o schimbare in politica romaneasca. O sa incerc sa las si eu in urma trecutul. Personal imi merge bine si nu vreau sa par nefericit doar ca in tara lucrurile nu merg bine. Poate fiecare din cei de acolo ar trebui sa inceapa sa constientizeze ca pot face mai mult pentru ei in primul rand. Stand in casa la fiecare alegeri, nu rezolva mare lucru. Cu voturile lor neexprimate castiga noi mandate oameni ca tripleta de aur de la primaria si CJ Constanta. Dar viii cu viii si mortii cu mortii.
In Chicago a fost zapada si deosebit de frig luna asta. Am dat intr-o seara la lopata vreo cincizeci de metri. Carmen a venit de la serviciu si bineinteles ca nu m-a ascultat sa nu intre pe strada cu masina, pentru ca pe strada erau cam cincizeci de centimetri de zapada. A trebuit sa dam la lopata doua ore sub masina si apoi in fata masinii vreo cateva zeci de metri, ca sa o poata parca. A doua zi, dupa deszapezirea masinilor de sub troiene, lumea a inceput sa isi scoata in strada mobilierul, pe care l-au pus frumos pe locurile de parcare proaspat curatate. Scaune - cel mai frecvent, mese, mese de calcat, cosuri de rufe, cuiere, cufere vechi, poti gasi cam orice... Chiar radeam cu cineva, ca in Chicago daca ai nevoie de mobila, trebuie sa astepti sa vina iarna... Am pus si noi un cos de rufe pe care l-am umplut cu zapada. Cand vin de la serviciu mut cosul de rufe langa bordura, cand plec, il mut in locul masinii. Prima data am ras doar cand m-am gandit, acum ma doare undeva... Lumea lenesa frate. Dadeam la lopata intr-o seara si vine un asiatic si isi opreste masina fix pe locul curatat de mine. Eu cu lopata in mana inca, il asteptam sa se dea jos din masina. Pesemne ca nu aratam prea bine, adevarul este ca am si tras aer adanc in piept ca sa par mai mare! Pentru ca a dat geamul putin de tot in jos si a intrebat daca este locul meu. "Dar tu ce crezi ca fac aici, munca in folosul comunitatii?"...
Mi-am dat seama ca am ratat sa postez "Masina a murit - partea a III-a"... S-a intamplat acum vreo trei luni, inainte de momentul in care Carmen si-a luat masina. I-am dat vechiul Cadillac pentru a merge cu el la serviciu, eu puteam sa merg si cu mijloacele de transport in comun. Ma suna la un moment dat. Eram in sedinta cu Directorul General. Nu am raspuns. Ma suna iar. Din nou nu am raspuns, crezand ca vrea sa imi spuna ca nu mai are benzina. Uitasem sa ii spun ca daca mai are in rezervor doar 4 galoane deja nu mai este in siguranta si trebuie sa puna urgent benzina in ...cisterna. Cand m-a sunat a treia oara, am raspuns, vadit incurcat in fata generalului...
"Masina a luat foc" imi spune Carmen, deloc emotionata. "Cum adica a luat foc", raspund eu nestiind cum sa reactionez? "Esti bine, esti intreaga"? "Da" imi raspunde.
Apoi imi explica nesigura pe ea ca a iesit mult fum. De fapt vedea in trafic ca iese fum de undeva si se mira ca o alta masina poate circula pe strada scotand atat de mult fum... La un semafor, un sofer amabil i-a spus sa traga pe dreapta si sa iasa din masina urgent...
- Ce fel de fum a iesit? ma intreaba generalul, dintr-o data vadit interesat de problema. Era fum alb sau fum negru? Este foarte importat pentru a stabili cauzele incediului! Mi-am dat seama ca nu are rost sa o intreb chestia asta pentru ca nu cred ca a facut diferenta la culoare. Nu prea a circulat ea cu masini in flacari...
- Stai ca venit politia, imi spune Carmen candid la telefon si imi inchide telefonul.
Sedinta mea cu generalul s-a incheiat brusc.
- Nu te duci sa vezi ce a patit? ma intreaba directorul, deloc impacientat.
- Cu ce sa merg, cu cercul? Nu am cu ce sa ajung. O sa se descurce ea, zic, convins fiind ca se va descurca.
Politia a venit, foarte amabil politistul i-a spus ca nu poate stationa in mijlocul strazii si ca daca va ramane acolo, va fi nevoit sa ii aplice o sanctiune...
Politistul a bagat chiar capul sub capota, si-a dat cu parerea si i-a spus ca nu se vede nicio flacara. Apoi a escortat-o - cu girofarul pornit - pana la primul service auto, aflat la cateva sute de metri de eveniment. Masina nu a luat foc... Reparatia a costat patru sute de dolari si a constat in schimbarea radiatorului... In fapt, doua zile inainte am facut schimbul la ulei. Desteptii de la unitatea respectiva s-au uitat si la lichidul de racire si "au uitat" sa insurubeze capacul borcanului. In urma expansiunii lichidului in borcan, lichidul a ajuns pe partile incinse ale motorului, fapt ce a cauzat fumul. Asta a fost explicatia mea savanta. Aia de acolo au spus ca de fapt radiatorul a pocnit si lichidul de racire a ajuns pe partile incinse ale motorului. Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!
Am marcat banul, am luat masina, am incalecat pe ea si am ajuns acasa. Carmen a mai mers doua saptamani cu ea si apoi a spus pas, cand si-a primit noua masina. Acum se uita urat la mine cand ii propun sa mearga cu Cadillac-ul. Normal, de la barcuta sa conduci un vapor, nu este usor...
Chiar nu are nimic masina asta. In afara de faptul ca face zgomot mare pe afara cand ruleaza, ca scoate fum mult, ca poate consuma foarte mult, ca se incalzeste greu avand motor de 4.5l, ca nu ii merge aerul conditionat, ca cineva mi-a furat emblema din fata, de pe capota, masina este perfecta. Pemine nu ma deranjeaza toate astea. Nici nu merg pe langa ea sa ma afume, nici zgomotul nu il aud atat de tare, pot sa stau si cu caciula pe cap in masina atunci cand sunt minus 20 afara, benzina se gaseste... Cineva mi-a spus ca ar fi trebuit sa stau mai in sudul orasului cu masina asta... Va las sa ghiciti de ce...
Azi, fostele colege din tara au postat pline de bucurie (de fapt nu toate sunt bucuroase in poza - rog sa va examinati fiecare si sa rectificati urgent!) un tort frumos. Mi-am adus aminte cum eram eu abonat la ... zidul torturilor, cand obisnuiam sa lucrez alaturi de ele. Mananc si aici multe dulciuri, dar cea mai grozava descoperire de aici este o tarta cu nuci pecan. Este ceva ce nu am mai experimentat la nicio prajitura. Mananc pana mi se apleaca si nu ma satur. O fi ceva magic, nu stiu, insa nucile alea pecan coapte fac toata vrajeala...
Asa ca dragi colege, sa fie la voi tortul ala frumos... Nu am vazut carnea pe acolo, insa sunt convins ca nu v-a lasat Dorina fara ceva bun pe masa. Si aveti grija cu caloriile, care tineti la silueta. Eu i-am speriat pe oamenii astia aici. Mi-au spus ca nu au mai vazut pe cineva care sa manance carne cu ...carne. Ei bine, m-au vazut pe mine... Asta este, sunt carnivor, imi place carnea. Acum ma lasa in pace si ma indeamna mereu sa mananc carne... Cand ma vad cu legume ma intreaba daca sunt bolnav... Am mai vazut-o in poza si pe a lu' Caraulan dar si pe o domnisoara pe care nu o cunosc... Laura s-a bagat mai in spate, precis ca a ramas cu porcul pe ea dupa sarbatori...
Deci, de acum fara politica, revenim la meniul clasic...
marți, 6 ianuarie 2015
Despre frig, foame si litanii contra obezitatii
Este destul de frig de cateva zile pe aici. Si colac peste pupaza a mai si nins. Evident ca trebuie sa ies mai devreme si sa curat masina de zapada si de ghiatza, sa o incalzesc putin si in final sa plec spre job. S-a aglomerat din nou pe strazi ca si pe autostrazi, semn ca proletariatul a terminat vacanta...
Este insa un frig placut, adica este frig de te patrunde pana la oase insa cu soare ca vara, ceea ce iti da un sentiment de oarecare bucurie, adica cerul nu este cenusiu asa cum era in tara de nu vedeai soarele doua luni, nu, aici este soare in fiecare zi atunci cand nu ninge sau cand nu ploua. Deci este suportabil... (Cunosc pe cineva care nu suporta cele trei puncte puse dupa o fraza, dar nu o sa ii divulg numele, poate alta data)
La serviciu am alergat toata ziua pe scari, si cu treaba si ca sa imi fac ceva pofta de mancare. Seara am avut fajita in menu. De pui. Reteta este simpla: se taie fasii un piept de pui mai mare (aici toate sunt mari...) se taie fasii un ardei rosu, un ardei galben si un ardei verde - la nevoie folositi doar o culoare - apoi se taie julien o ceapa rosie, un pumn de rosii cherry se pun intregi, sare si piper dupa gust. Eu adaug si cateva ciuperci taiate in doua. Se pun toate in tigaie cu cinci linguri de ulei de masline. Se lasa cam 15 minute la foc potrivit si se amesteca din cand in cand. Daca vreti adaugati si doua trei linguri de sos de rosii dar nu este obligatoriu. Rezultatul este fantastic. Se poate folosi carne de vita, de porc sau de pui. Aici se gaseste de cumparat acest amestec de legume si carne dar este mai sigur cand il prepari tu. Merge cu vin alb sec.
Am mancat si m-am gandit sa fac putina revista ...presei.
Am facut revista presei, constat ca lumea bate campii in continuare cu fenomenul Iohannis. Dupa umila mea parere omul a iesit presedinte pentru ca nu trebuia sa iasa celalalt cu niciun chip iar noi l-am ajutat. Nu este nici pregatit si nici nu va face un rol de Mesia trimis sa salveze poporul din mainile faraonilor...
Apoi am dat o geana pe retelele de socializare. Am vazut ca oamenii posteaza fotografii cu cei dragi, cum au pierdut in greutate, cum vor sa piarda in greutate. Intr-un articol despre vindecarea spirituala a obezitatii, ni se spune ca "Greutatea excesiva reprezinta o metoda si de protectie. " De ce si de protectie? "Individul doreste sa se protejeze importiva ranilor sufletesti, sarcasmelor, criticilor, de multe ori el se teme de viata". Mai copii, ma lasati cu dumele astea? Cunosc si am cunoscut obezi si nu aveau nicio treaba cu criticile si nici nu se temeau de viata... Iubeau sa bage sub nas, atata tot.
Articolul continua cu :"Atunci cand ne simtim stingheri si in nesiguranta ne ingrasam cateva kg". Pe bune, cum reusiti fratilor? Eu m-am simtit stingher ani de zile si nu am luat 100 de grame...
Apoi autorul scoate din putzul gandirii: "Obezitatea poate sa ne arate ca traim o mare insecuritate atat la nivel emotional cat si la nivel material si in mod inconstient avem nevoie sa înmagazinam pentru evita”penuriile” si lipsurile care pot sa apara". Cum sa inmagazinezi fratzica, sa bagi tot frigiderul sub nas sperand ca maine o sa-ti fie bine si ca nu o sa duci lipsa de nimic?
Apoi autorul continua frenetic: "Sunt protejat de insasi iubirea Divina. Sunt in siguranta intotdeauna. Sunt dornic sa cresc si sa imi asum responsabilitatile vietii. Ii iert pe toti, iar acum imi formez propria viata asa cum mi-o doresc. Sunt in deplina siguranta." OK, daca ii iert pe toti asta o sa ma faca sa slabesc? Daca imi asum responsabilitatile vietii, asta ma va face sa mananc mai responsabil?
Apoi autorul, (ma rog, preia un alt autor) afirma ca obezitatea ... mainilor are drept cauza mentala a problemei ... Furia unei iubiri refuzate. Am ras copios si am mancat trei bomboane de ciocolata.
Autorul nu se lasa si continua in mod ridicol: Obezitatea pantecului are drept cauza mentala fix ... furia unei hraniri refuzate. Aici nu am inteles deloc. Adica refuzi sa te hranesti cu furie. Si pantecul devine obez. Haha, tare, nu?
Autorul devine obtuz: "Obezitatea soldurilor are drept cauza ... Furii incapatanate, remanente fata de parinti." Aici nu m-am stapanit si am inceput sa rad cu lacrimi, ragand ca un magar. Cred ca un vecin mi-a batut in teava. Am mai mancat trei bomboane de ciocolata, avand o furie a unei hraniri controlate :))
Autorul a innebunit de-a dreptul in urmatorul pasaj: "Obezitatea coapselor si a pulpelor, are drept cauza mentala "Manii copilaresti pastrate inca. Furie fata de tata." Mai manca-v-ar tatal vostru sa va manance. Furia lu' tac'tu nu te face sa fii obez intre...pulpe, indiferent cate remanente ai din copilarie. Period. Insa autorul vine si da cu mucii in fasole: Noul model de gandire trebuie sa fie: "Imi vad tatal ca pe un copil neiubit si-l iert usor. Amandoi suntem liberi". Ma intreb ce a fumat autorul inainte de a naste acest articol. Nu de alta dar as incerca si eu, cine stie, poate mi-ar da ceva curaj sa incep sa scriu si eu adevarat.
Dupa care vine cireasa de pe tort:
"AFIRMATII VINDECATOARE (pentru a vindeca obezitatea, se intelege, nu?)
Ma simt protejat(a) de iubirea divina.
Sunt in siguranta.
Imi asum responsabilitatea pt propria mea viata asa cum mi-o doresc.
Ma alimentez cu hrana spirituala. Ma simt satisfacut(a).
Imi iert trecutul. Imi trascend limitarile parintilor mei.
Eu sunt suficient(a) .
Ma iubesc si ma accept asa cum sunt."
Inteleg primele trei afirmatii. Pe a patra o inteleg dar nu cred ca m-as putea satisface atat de usor...
Pe a cincea o sar pentru ca nu am ce sa imi iert la trecut. Evit sa imi acuz parintii ca nu pot spune gurii:STOP. Eu nu sunt Dumnezeu sa imi iert trecutul, eventual mi-l regret/accept. Pe a sasea nici macar nu o comentez iar pe a saptea nu o inteleg. Daca te iubesti deplin pe tine insuti, de ce ai mai avea nevoie de altcineva? De ce ai mai avea nevoie sa iti depasesti conditia daca esti perfect si te accepti asa cum esti?
Finalul insa este apoteotic, cred ca autorul manevra creativ un joint:
"RUGACIUNE VINDECATOARE
Arhanghel Rafael te rog sa ma ajuti sa ma simt iubit(a) si protejat(a) de Dumnezeu .
Dragi ingeri si Arhangheli va rog sa ma ajutati sa ma iert pe mine si pe ceilalti, sa imi asum responsabilitatile vietii si sa am de acum puterea de a-mi crea viata asa cum mi-o doresc!
Va rog sa imi ajutati sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt, sa ma simt in pace cu propria-mi fiinta si cu emotiile si sentimentele mele.
Multumesc, amin."
Credeti ca arhanghelul Rafael va va ajuta sa va iertati singuri de voi insiva? Arhanghelul asta va va da viata pe care vi-o doriti? Obisnuiesc si eu sa scriu pe blog, din necesitate, la mine este aproape biologic sa scriu ceva, la un anumit interval de timp. Poate am scris acum ce am scris si datorita faptului ca ma lupt de ani de zile cu lipsa unei greutati normale. Si ma enervez cand vad cum oamenii se lupta sa slabeasca pe cand eu ma lupt sa ... pun cateva kilograme pe mine. Insa atunci cand vorbele frizeaza ridicolul, nu ma pot abtine.
Dragii mei, povestile astea ne fac viata mai frumoasa, radem, glumim, ne distram, scriem pe blog ca sa primim like-uri si comentarii. Insa daca vrem sa fim seriosi, sa uitam de toate astea... Sa punem lacat pantecului mai intai punand lacat gurii. Apoi, sa ne ridicam privirea spre cer si sa rostim singura rugaciune vindecatoare dictata de insusi Fiul Omului" Tatal Nostru care esti in Ceruri..." Fara suparare! Zic.
Este insa un frig placut, adica este frig de te patrunde pana la oase insa cu soare ca vara, ceea ce iti da un sentiment de oarecare bucurie, adica cerul nu este cenusiu asa cum era in tara de nu vedeai soarele doua luni, nu, aici este soare in fiecare zi atunci cand nu ninge sau cand nu ploua. Deci este suportabil... (Cunosc pe cineva care nu suporta cele trei puncte puse dupa o fraza, dar nu o sa ii divulg numele, poate alta data)
La serviciu am alergat toata ziua pe scari, si cu treaba si ca sa imi fac ceva pofta de mancare. Seara am avut fajita in menu. De pui. Reteta este simpla: se taie fasii un piept de pui mai mare (aici toate sunt mari...) se taie fasii un ardei rosu, un ardei galben si un ardei verde - la nevoie folositi doar o culoare - apoi se taie julien o ceapa rosie, un pumn de rosii cherry se pun intregi, sare si piper dupa gust. Eu adaug si cateva ciuperci taiate in doua. Se pun toate in tigaie cu cinci linguri de ulei de masline. Se lasa cam 15 minute la foc potrivit si se amesteca din cand in cand. Daca vreti adaugati si doua trei linguri de sos de rosii dar nu este obligatoriu. Rezultatul este fantastic. Se poate folosi carne de vita, de porc sau de pui. Aici se gaseste de cumparat acest amestec de legume si carne dar este mai sigur cand il prepari tu. Merge cu vin alb sec.
Am mancat si m-am gandit sa fac putina revista ...presei.
Am facut revista presei, constat ca lumea bate campii in continuare cu fenomenul Iohannis. Dupa umila mea parere omul a iesit presedinte pentru ca nu trebuia sa iasa celalalt cu niciun chip iar noi l-am ajutat. Nu este nici pregatit si nici nu va face un rol de Mesia trimis sa salveze poporul din mainile faraonilor...
Apoi am dat o geana pe retelele de socializare. Am vazut ca oamenii posteaza fotografii cu cei dragi, cum au pierdut in greutate, cum vor sa piarda in greutate. Intr-un articol despre vindecarea spirituala a obezitatii, ni se spune ca "Greutatea excesiva reprezinta o metoda si de protectie. " De ce si de protectie? "Individul doreste sa se protejeze importiva ranilor sufletesti, sarcasmelor, criticilor, de multe ori el se teme de viata". Mai copii, ma lasati cu dumele astea? Cunosc si am cunoscut obezi si nu aveau nicio treaba cu criticile si nici nu se temeau de viata... Iubeau sa bage sub nas, atata tot.
Articolul continua cu :"Atunci cand ne simtim stingheri si in nesiguranta ne ingrasam cateva kg". Pe bune, cum reusiti fratilor? Eu m-am simtit stingher ani de zile si nu am luat 100 de grame...
Apoi autorul scoate din putzul gandirii: "Obezitatea poate sa ne arate ca traim o mare insecuritate atat la nivel emotional cat si la nivel material si in mod inconstient avem nevoie sa înmagazinam pentru evita”penuriile” si lipsurile care pot sa apara". Cum sa inmagazinezi fratzica, sa bagi tot frigiderul sub nas sperand ca maine o sa-ti fie bine si ca nu o sa duci lipsa de nimic?
Apoi autorul continua frenetic: "Sunt protejat de insasi iubirea Divina. Sunt in siguranta intotdeauna. Sunt dornic sa cresc si sa imi asum responsabilitatile vietii. Ii iert pe toti, iar acum imi formez propria viata asa cum mi-o doresc. Sunt in deplina siguranta." OK, daca ii iert pe toti asta o sa ma faca sa slabesc? Daca imi asum responsabilitatile vietii, asta ma va face sa mananc mai responsabil?
Apoi autorul, (ma rog, preia un alt autor) afirma ca obezitatea ... mainilor are drept cauza mentala a problemei ... Furia unei iubiri refuzate. Am ras copios si am mancat trei bomboane de ciocolata.
Autorul nu se lasa si continua in mod ridicol: Obezitatea pantecului are drept cauza mentala fix ... furia unei hraniri refuzate. Aici nu am inteles deloc. Adica refuzi sa te hranesti cu furie. Si pantecul devine obez. Haha, tare, nu?
Autorul devine obtuz: "Obezitatea soldurilor are drept cauza ... Furii incapatanate, remanente fata de parinti." Aici nu m-am stapanit si am inceput sa rad cu lacrimi, ragand ca un magar. Cred ca un vecin mi-a batut in teava. Am mai mancat trei bomboane de ciocolata, avand o furie a unei hraniri controlate :))
Autorul a innebunit de-a dreptul in urmatorul pasaj: "Obezitatea coapselor si a pulpelor, are drept cauza mentala "Manii copilaresti pastrate inca. Furie fata de tata." Mai manca-v-ar tatal vostru sa va manance. Furia lu' tac'tu nu te face sa fii obez intre...pulpe, indiferent cate remanente ai din copilarie. Period. Insa autorul vine si da cu mucii in fasole: Noul model de gandire trebuie sa fie: "Imi vad tatal ca pe un copil neiubit si-l iert usor. Amandoi suntem liberi". Ma intreb ce a fumat autorul inainte de a naste acest articol. Nu de alta dar as incerca si eu, cine stie, poate mi-ar da ceva curaj sa incep sa scriu si eu adevarat.
Dupa care vine cireasa de pe tort:
"AFIRMATII VINDECATOARE (pentru a vindeca obezitatea, se intelege, nu?)
Ma simt protejat(a) de iubirea divina.
Sunt in siguranta.
Imi asum responsabilitatea pt propria mea viata asa cum mi-o doresc.
Ma alimentez cu hrana spirituala. Ma simt satisfacut(a).
Imi iert trecutul. Imi trascend limitarile parintilor mei.
Eu sunt suficient(a) .
Ma iubesc si ma accept asa cum sunt."
Inteleg primele trei afirmatii. Pe a patra o inteleg dar nu cred ca m-as putea satisface atat de usor...
Pe a cincea o sar pentru ca nu am ce sa imi iert la trecut. Evit sa imi acuz parintii ca nu pot spune gurii:STOP. Eu nu sunt Dumnezeu sa imi iert trecutul, eventual mi-l regret/accept. Pe a sasea nici macar nu o comentez iar pe a saptea nu o inteleg. Daca te iubesti deplin pe tine insuti, de ce ai mai avea nevoie de altcineva? De ce ai mai avea nevoie sa iti depasesti conditia daca esti perfect si te accepti asa cum esti?
Finalul insa este apoteotic, cred ca autorul manevra creativ un joint:
"RUGACIUNE VINDECATOARE
Arhanghel Rafael te rog sa ma ajuti sa ma simt iubit(a) si protejat(a) de Dumnezeu .
Dragi ingeri si Arhangheli va rog sa ma ajutati sa ma iert pe mine si pe ceilalti, sa imi asum responsabilitatile vietii si sa am de acum puterea de a-mi crea viata asa cum mi-o doresc!
Va rog sa imi ajutati sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt, sa ma simt in pace cu propria-mi fiinta si cu emotiile si sentimentele mele.
Multumesc, amin."
Credeti ca arhanghelul Rafael va va ajuta sa va iertati singuri de voi insiva? Arhanghelul asta va va da viata pe care vi-o doriti? Obisnuiesc si eu sa scriu pe blog, din necesitate, la mine este aproape biologic sa scriu ceva, la un anumit interval de timp. Poate am scris acum ce am scris si datorita faptului ca ma lupt de ani de zile cu lipsa unei greutati normale. Si ma enervez cand vad cum oamenii se lupta sa slabeasca pe cand eu ma lupt sa ... pun cateva kilograme pe mine. Insa atunci cand vorbele frizeaza ridicolul, nu ma pot abtine.
Dragii mei, povestile astea ne fac viata mai frumoasa, radem, glumim, ne distram, scriem pe blog ca sa primim like-uri si comentarii. Insa daca vrem sa fim seriosi, sa uitam de toate astea... Sa punem lacat pantecului mai intai punand lacat gurii. Apoi, sa ne ridicam privirea spre cer si sa rostim singura rugaciune vindecatoare dictata de insusi Fiul Omului" Tatal Nostru care esti in Ceruri..." Fara suparare! Zic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)