{Convenisem ca nu ne vom mai vedea. Deloc. Sub nicio forma. Apoi ne-am dat seama ca ar fi fost prea mult, de fapt imposibil. Ne-am spus ca vom incerca macar sa vedem daca ne vom da seama daca putem trai unul fara altul. Caz in care m-ar fi cautat ea prima... Pentru ca eu stiam deja ca in lipsa ei orbitoare fructe putrezesc...
Convenisem ca tot ce traisem pana atunci trebuia sa fie sters si aruncat in negura timpului. Pentru ca nimic nu avea sens, pentru ca atat de multe bariere trebuiau ridicate si atat de multe incercari trebuiau abordate. Nimic nu a existat, nimic nu a fost real, a fost doar un timp in care am fi vrut sa fim cai. Stiu, am mai spus asta, dar in vremurile acelea chiar am fi vrut sa fim amandoi cai si sa alergam frenetic in apus...
Timp de doua sau trei saptamani nu mi-am inchis fereastra seara. Asteptam sa aud pe alee pasii aceia cunoscuti, care-mi rascoleau simturile. Asteptam sa aud cum viata mea ar fi capatat din nou sens. Pasii nu au venit in prima saptamana. Cuvintele mele se asterneau buluc pe hartii ce ramaneau in mintea mea mereu albe.
Pe atunci scriam ore intregi. Uneori scriam si nu asterneam nimic... Consumam cuvinte o noapte intreaga iar dimineata ma gasea mereu in fata unei mese plina de cuvinte diforme. Pasii ei nu au venit nici in a doua saptamana. Cuvintele mele au ramas in aerul camerei, in suspensie. Ma loveam bezmetic de ele in intunericul noptii. Ma raneau. Cuvintele mele nespuse, imi scrijeleau pielea. Fereastra mea a ramas in continuare deschisa. Pentru femeile care m-ar fi putut iubi, nu eram atunci decat doar o dulce prada... ce nu vroia sa isi paraseasca barlogul. Incercam sa experimentez libertatea cu care nu aveam ce face, o libertate in care nu puteam respira si in care nu aveam loc de nimic.
Atunci cand pasii au venit, trecusera deja trei sau patru saptamani. Fereastra mea nu fusese inchisa in nicio seara, iar cuvintele mele aproape ca ma scoteau din ingusta camera mea. Cand pasii aceia au ajuns la usa mea, stiam ca nimic, niciodata nu ii va mai putea lua inapoi. Cand am deschis usa, cuvintele din aerul camerei mele s-au napustit spre ea. Ea nu le-a vazut, poate doar le-a simtit. Bratele mele, pe atunci putrede ramuri, s-au napustit flamande sa culeaga din aer cuvintele spre a le asterne in sfarsit pe hartie. Ea m-a luat de mana si m-a oprit. Cuvintele mele erau deja de ani lumina in inima ei... Ea le pricepuse rostul, cu mult inainte de a-i spune eu ca exist...
Cumva, in tumultul acelei nopti, am ridicat toate barierele si am sarit peste toate incercarile. Dintr-o data am inceput sa alergam pentru a recupera timpul in care am fost impreuna doar prin cuvintele nerostite}
******************************************************************************
Si pentru ca nimic sa nu aibe sens, sa vorbim putin si despre acest 1 Mai muncitoresc. Mi-am inceput dimineata cu Claudiu, la telefon. I-am trimis un mesaj cu "sa va stea in gat"... Isi gasisera un locsor cu verdeata (...) pe la Gura Dobrogei si tocmai terminasera de ingurgitat prima sarja de mici si costite de porc. Vreme de jumatate de ora cat am condus pana la serviciu, domnul mi-a povestit cum au gatit ei carnea, cum au ajuns la locul cu pricina, astfel ca atunci cand am ajuns la birou mai aveam putin si mancam pisica de vie atunci cand m-a intampinat la usa... Da, avem o pisica in birou. Galbena si precis ca este atzoasa, ca are 15 ani. Asta m-a oprit cred. M-am sters temeinic la gura si am baut o cafea. Am constatat ca sunt dependent de cafea. Daca nu beau cafea pana in ora 10, ma ia o durere de cap de nu mai scap de ea toata ziua.
Pana la ora 12 nu stiu cum a trecut vremea. Hartii, telefoane, documente, cecuri de salarii, oameni grabiti, trece timpul ca nebunul. Cand s-a facut de ora 12 trecute fix, stomacul meu a dat desteptarea. M-am imbarcat in Cadillac si m-am oprit la un supermarket ce vinde si carne preparata. Specific mexican-portorican. Coaste de porc cu sos barbecue. Imi ramasesera in cap de dimineata, chit ca halisem si ieri o ditamai portia. Sunt ca alunele, calde ca alunele, o minunatie. Stiu pe cineva in Romania care adora costitele de porc. Efectiv se bucura cand vorbeste despre ele. Practic asa le-am descoperit si eu gustul. Le-am devorat precum un lup batran, doar cu paine. Legumele ori vreo garnitura le-ar fi stricat gustul. Cat despre mici si carnaciori - sa fie la voi...
Asadar asa s-a scurs acest intai de mai muncitoresc pentru mine. Pesemne ca cei de aici au uitat ca la data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot
teritoriul Statelor Unite, însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la
Chicago, unde s-au întrunit 90.000 de persoane, din care aproximativ
40.000 se aflau în grevă. Rezultatul a fost acela că circa 35.000 de
muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore (de la 10 ore cat era pana atunci), fără reducerea
salariului. Acum oamenii de aici sunt prea ocupati sa castige bani decat sa petreaca la gratare. Aici timpul inseamna cu adevarat bani. Uneori...
Maine program de vara. Doua trei ore la birou, apoi vizita la un muzeu pe zi, concert in downtown seara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu