Mi-am inceput ziua cu obisnuitul email de la Samuel. Imi trimite aproape in fiecare zi cate un scurt mesaj, mobilizator, care de multe ori imi tine loc de rugaciune si pentru care trebuie sa ii multumesc si pe aceasta cale. Putini oameni sunt atat de devotati Cuvantului asa cum este fratele Samuel.
Mi-am aruncat repede ceva intre doua felii de paine, am dat sa beau apa dar nu am mai baut pentru ca nu mai aveam apa la sticla (...) mi-am luat haina si am iesit pe usa. La radio se anunta ca intr-un oras aflat la cel mult o ora de mers de Chicago, au hotarat sa sperie coiotii cu arme de paintball. Ca sa nu ii raneasca dar totusi sa ii sperie pentru ca acestia au inceput sa umble nestingheriti pe strazi, fiind un real pericol pentru copiii mici dar si pentru cainii oamenilor. La radio este un concurs cu premii ce constau intr-o excursie de doi in Dominicana, in fiecare dimineata un premiu. Trebuie sa ghicesti cine ce melodie canta. Cred ca nataraii stau cu aplicatia (who's playing?) pornita pe telefon de le ghicesc ca se dau numai piese pe care nu prea le-am auzit.
Pana sa ajung la birou ma suna Claudiu din tara. El ma suna o data la trei zile. De ce? Pentru ca poate! El ma tine la curent cu ce sa intampla acasa, ce mai fac vecinii, cum este vremea, daca a nins sau nu in podul nostru comun, ce mai fac politicienii nostri, chestii pe care le discutam frecvent cand eram in tara si mai ieseam la cafea. Inca traim doua vieti, una aici si una acasa. Inca ma gandesc ca trebuie sa dau indexul intre 11 si 20 ale lunii, inca ma gandesc la locul meu de parcare pe care l-am asteptat ani de zile sa fie doar al meu iar atunci cand l-am primit am plecat. Inca citesc stirile din tara, inca ii intreb pe parinti despre cunostintele noastre...
Azi, nu stiu de ce, mi-am adus aminte in drum spre job de o intamplare petrecuta poate acum 20 de ani. De ce mi-am adus aminte azi? Poate pentru ca azi dimineata a plouat exact asa cum ploua in seara de care mi-am adus aminte... Era 1 Martie si credeam ca sunt indragostit de o fata pe care o cunoscusem in cercul nostru de prieteni... Iesisem cu ea de cateva ori, imi era draga fata, era si foarte frumoasa. Credeam ca sunt indragostit si cred ca am si fost pret de cateva zile. (cea de care aveam sa ma indragostesc cu adevarat iremediabil si fara de scapare, a fost dragoste la prima vedere, efectiv mi-a rapit inima si de atunci mi-o tine captiva...) Fata de care este vorba in acest pasaj, era foarte rationala si imi repeta mereu sa nu ma indragostesc de ea... Eu ii vorbeam in versuri iar ea se uita mirata, neintelegand aproape nimic din cele ce-i spuneam. Eram cumva prins intre doua lumi dar nu voi explica acum nimic aici... Cine intelege, foarte bine. Cine nu, in alt episod. Cum ar spune americanii, "long story short", era o zi de 1 Martie foarte frumoasa, iar eu, cu un coleg care credea si el ca este indragostit de o fata, am decis sa mergem la fetele de care credeam ca suntem indragostiti sa le ducem cate un martisor. Nu le-am dus martisoare, ci le-am dus niste crantzanele pe care le-am gasit la un non-stop, nu mai stiu daca si cate o ciocolata si cate o floare, prea putin conteaza aspectele astea. Oricum, nu aveam bani de mai mult... Important este ca eram foarte hotarati si foarte afectati ca trebuie sa cumparam cate o atentie la fete.
Cert este ca pe drum, ne-a apucat o ploaie cu bulbuci, ca in povesti. Noi nu am gasit fetele acasa (ele stateau la doua strazi distanta una de alata) si am lasat atentiile la familiile lor, asta dupa ce colegul meu a scapat punga lui cu crantzanele (nu mai stiu daca erau ceva covrigei ori fursecuri, chiar nu mai retin dupa atata car de ani) intr-o balta. Cu apa curgandu-ne pe fetze, pentru ca cine avea umbrela pe vremea aia, ce sa mai zic de masina..., dupa ce am lasat atentiile, ne-am trezit amandoi in strada, razand bezmetic si amuzandu-ne de situatia in care ne aflam: ca doi boi, care stateam intr-o ploaie torentiala de primavara. Multa vreme dupa asta, de cate ori ploua afara, ne uitam unul la altul si izbucneam intr-un ras isteric, ragand frenetic: "boiiii". (Iti aduci aminte, vere?)
Asa ca si atunci, azi a plouat torential dimineata. Am ras o buna parte din drum la volan fiind. Nu-mi mai pasa daca cineva ma vede razand singur. Aici este ceva normal sa vezi oameni vorbind singuri. Ei cica vorbesc la telefon, hands-free, insa jumatate din ei vorbesc singuri pentru ca asa se simt bine...
Am ajuns la birou, am parcat masina si la trecerea de pietoni am asteptat in zadar sa opreasca vreun sofer... Inclusiv o masina de politie aproape ca a trecut peste mine, insa a oprit in ultimul moment... Aici trecerea de pietoni este...facultativa pentru soferi, asa ca daca tii la viata ta trebuie sa iti iei masuri suplimentare de precautie. Adica sa astepti pana trece coloana de masini.
Langa cladirea noastra, trona o ditamai tabla. Am vazut-o si vineri dar am uitat sa o iau. A ramas de la ultima furtuna ce fost saptamana trecuta. Unii nu au pierdut doar o tabla de pe casa ci chiar toata casa. O tornada de o marime nemaivazuta in zona si-a facut de cap la vreo 20 de km de oras si a ras de pe fata pamantului o comunitate intreaga. Casele au disparut efectiv, animale, masini, doi oameni morti, cand vezi imaginile pe zi, este infricosator. Incepi sa intelegi de ce trebuie sa cobori in "basement" cand vine tornada. Daca ai noroc scapi cu viata, si cand iesi vezi doar cerul albastru. Daca nu, esti luat pe sus, cu tot cu fundatia casei si ridicat in palnia tornadei, apoi izbit violent de pamant, cine stie la ce distanta...
In rest, liniste si pace. Ieri am mancat din nou la carciuma unde scrie pe perete ca au un shotgun sub tejghea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu