Satu Mare - Ce oras frumos

Am iesit in oras in cautare de mancare. Doar ce am comandat muschiulet de vitel vienez. Si o bere. Aseara am luat vin rosu sec si din lene nu am luat in camera si o sticla de apa. Rata s-a razbunat: toata noaptea m-am intors pe toate partile si am rabdat de sete, dar nu am coborat in receptie sa iau ceva udeala. La micul dejun am baut mai intai un litru de apa... Azi am decis sa schimb meniul. (Sper ca nu voi fi luat in coarne de vitel). In jurul meu se vorbeste doar in maghiara. Stiu cateva cuvinte insa ma las la mana mea. Spuneam ca am iesit in oras, sa iau pulsul. Pana sa ajung la destinatie - in centru, taximetristul mi-a recomandat specialitati sat-marene: fetele din barurile de noapte. I-am spus ca nu am nevoie de orice carne ci de carne adevarata... Moarta si gatita.

Am mers pe strazi, m-am uitat prin vitrine, fara sa caut ceva anume. Am vrut sa intru la teatru (palcuri de oameni se grabeau sa intre la o piesa de teatru) insa piesa era in maghiara. Nici macar nu stiu cum se numea...  Nesansa...

Am intrat in unicul mall, in fapt un magazin universal cu etaj totusi, cu fix cinci magazine, un Mc, o sala de cinema, cofetarie si doua baruri. Preturi bune la haine, calitate buna, clienti deloc... Am iesit si din nou si am coborat pe bulevardul din centru, plin de magazine si banci (stimabilele colege de la audit stiu despre ce vorbesc). Pe negandite am intrat intr-un magazin si tot pe negandite am iesit cu o cutie in brate. Pret bun, calitate buna... Am plecat in noapte iar pasii m-au condus pe carari stiute la No Pardon, sanctuarul ratei coapte... Intre timp a venit si vitelul personal, strajuit de cartofi bine stropiti cu ulei de masline. Frige. Mananc in graba si scriu pe blog. Mi-am luat o teapa deasa... Vitelul este de fapt un snitzel, facut cu besamel. Il mananc totusi de foame, insa regret nespus ca nu am ramas tot la rata...

O domnisorica bine dezvoltata la bust intra la un moment dat si da cu ochii un suav tur de restaurant. Se aseaza la bar. Isi aseaza cu grija pepenii din dotare pe bar si isi tuguie buzele, dornica. Dupa cinci minute apare un nefericit, vorbesc putin si pleaca impreuna. Eu continui sa imi bag sub nas vitelul si berea. Apoi o tigara. Afara da sa inghete. Sun prietenul cu taxiul... care ajunge in doua minute. Orasul este frumos impodobit cu luminite, bradul de Craciun este superb, la fel si ornamentele de pe gardurile vii. Ce oras frumos ar spune maestrul cantaret.
Inca imi este frig de peste zi, mi-a intrat frigul in oase in hala in care am avut de lucru. A fost o seara de iarna, intr-un oras strain, cu o cina buna si un pahar de bere. Ma opresc la receptie si cer o sticla de apa plata. Nu mai este nimeni in restaurant, asa ca barmanul imi trece apa pe protocol...

Ajung in camera si la tv ruleaza emisiunea Tabu. Niste oameni diformi, de peste 200 kg se cred bebelusi si se comporta ca atare. Au fost abuzati de mici si nu si-au trait copilaria. Acum, desi au 30 ani, stau cu suzete in gura, dorm in patute de copii cu grilaje (evident la scara mai mare si probabil cu picioare de fier), se lasa hraniti cu lingurita, adora mancarea pentru copii, le plac povestile ilustrate, se imbraca in combinezoane de copii (chestii din alea care au colorate iepurasi, caluti, oi, cu fermoar pe mijloc, banuiesc ca se numesc altfel...) etc. Ma intreb daca se caca pe ei si daca le face placere acest aspect, lucru pe care nu l-am aflat din documentar... Au pensii de handicapati... si mai mult decat atat nu sunt judecati de cei din jur. Se pare ca afara, daca gasesti slabiciunea sistemului, poti trai linistit din ajutor social. Un prieten de familie, care fusese postas in Italia, a dat posta in judecata (sorta scrisori si le punea in recipiente, pe destinatii) pentru ca institutia il stresa cu prezenta la program fix... Asa ca nu ma mai mira nimic...