Anul sabatic

De la inceput mi-am spus sa am rabdare. Sa-mi dau timp, sa cunosc mentalitatea de aici. Sa le dau si lor posibilitatea de a ma cunoaste. Au trecut zile, saptamani, luni. In curand se implineste un an de cand am fost aruncat mai mult, decat mi-as fi dorit, intr-un an sabatic. Un an sabatic in care ar fi trebuit sa calatoresc si sa inteleg lumea, sa ma cobor in fiinta mea si sa inteleg care este rostul meu si ce caut eu de fapt in aceasta “calatorie”. 

Am avut parte de o incredere construita in opt ani de continue aplicatii si de credinta ca intr-o zi, departe de aceste meleaguri mioritice imi va fi permis sa ma desfasor in timp si in spatiu. Nu ca nu mi-as iubi tara. O iubesc si probabil ca voi legat ombilical de ea pentru tot restul vietii. Insa nu ma mai simteam util acolo, nu ma mai simteam liber sa traiesc printre oameni mancati de continue lipsuri. Lipsurile fac ca oamenii sa devina egoisti, nelinistiti, incrancenati in viata de zi cu zi. Sa fie tristi, suparati, cu fetele cazute, sa nu mai gandeasca pozitiv, iar asta te face sa fii la randul tau sa te simti incomfortabil si sa devii pe nesimtite unul dintre ei. Nu ai cum sa razi cand vezi ca oamenii din jur au riduri pana sub barba.

Nu stiu de ce nu am plecat imediat. Am mai stat trei luni in tara, dupa ce ni s-a aprobat dosarul de emigrare, nici nu stiu de ce. Poate doar pentru a ne acomoda cu gandul ca vom incepe totul de la zero. Fara familiile noastre, fara casa noastra, fara masa, fara prieteni, doar cu putini bani si multa speranta ca vom gasi aici multi caini cu covrigi in cozi. Doar cu cateva haine si incaltari inghesuite in cate doua valize de fiecare.

Cand am plecat din tara, am plecat pentru ca am stiut ca nu voi mai putea trai si lucra acolo. Vroiam altceva. Si am plecat gandind ca voi face aici orice pentru a putea subzista.

Aici insa am descoperit ca lucrurile sunt altfel. Si aici lucrurile functioneaza de multe ori tot pe baza de cunostinte, de relatii. Aici nu se dau spagi la angajare insa se dau recomandari, se face lobby, se face networking, se fac in cele din urma interventii, dar la alt nivel, mai fine. Iar noi nu am avut parte de astfel de interventii pentru ca nu am avut relatii.

Americanii sunt zambitori, se intalnesc cu tine, te asculta, iti dau senzatia ca esti omul potrivit pentru postul pentru care te-ai prezentat, insa atat… Eu nu am avut sansa de a gasi mai devreme persoana care sa fie dispusa sa investeasca incredere in mine. Am inceput sa iau in considerare variante de joburi necalificate si am aplicat si la cafenele, la pizzarii, la societati de inchiriat masini, in ideea de a iesi din casa si de castiga bani, de a invata engleza mai bine si de a-mi recastiga increderea. La o pizzarie am aplicat pentru un job care presupunea sa iau comenzi telefonice. Am fost intrebat de owner daca stiu ceva despre mancarea italiana. I-am spus ca in fiecare zi mananc spaghetti si pizza. Nu m-a chemat...Radeam si spuneam ca va veni si ea si ziua in care voi sari in job.

Un timp nu m-a cautat nimeni. Nu va imaginati cum este sa astepti in casa, in plina iarna – o iarna foarte grea, lunga si urata – sa ai sute de aplicatii pe sute de joburi, sa construiesti resume-ul pentru fiecare job dupa cerintele specifice si sa nu te sune nimeni. Sau sa te sune, sa ai interviul telefonic si sa astepti in van interviul cu angajatorul. Sau sa ai interviul cu angajatorul, fata in fata, sa ai senzatia ca totul a decurs foarte bine si sa astepti cu sufletul la gura sa fii chemat la al doilea interviu. 

Am avut chiar o propunere sa lucrez intr-o fabrica, sa fac profile pentru acoperisuri de casa. Aici am cunoscut oameni care in tara au fost profesori, ingineri, doctori, care aici lucreaza administratori de cladiri, la parchet, la house remodeling si o fac pentru ca aici castiga bani si ca nu vor sa se mai intoarca in tara. Aici au reusit sa isi cumpere o casa, masini si sa traiasca decent. In ani de zile au reusit apoi sa intre pe joburi mai bune si traiesc acum fericiti cu noul lor trai. Aici nu este o rusine sa muncesti. Am primit o oferta sa invat sa conduc un TIR si sa imi cumpar apoi TIR-ul in rate si din nou eram gata sa accept. Cu o astfel de meserie poti sa castigi 3500 de dolari pe saptamana, dar dormi in masina noaptea si stai numai pe autostrazi. 

Intr-o zi am realizat ca nu mai pot continua. Ca nu mai pot de unul singur. Ca nu mai detin controlul de mult timp. Am renuntat sa stau in fata calculatorului si sa aplic la joburi virtuale. Am stat si m-am rugat Domnului sa vina si sa preia greutatea de pe umerii mei, greutate care crestea in fiecare zi.

Stiu ca m-a ascultat, am simtit asta. Am mai trecut printr-un astfel proces de cercetare cu ani in urma. Simti instantaneu mangaierea. El are un mod special in care actioneaza la momentul considerat de El oportun.

A doua zi am fost sunat de catre o organizatie pentru un interviu. Am fost la interviu. Am fost sunat din nou dupa doua zile sa ma prezint la un al doilea interviu. Apoi la un al treilea. 

Apoi am fost invitat la o saptamana de orientare in cadrul organizatiei. Apoi am intrat in sistem. Lucrez acum pentru ei. Dupa alte doua zile am primit o masina pentru a putea merge la servici...

A trebuit sa ajung in America pentru a-mi aduce aminte ca avem un Dumnezeu viu, ca avem un mantuitor care ne aduce mangaiere si ca trebuie sa ne incredintam viata Lui in toate aspectele vietii noastre. Mi-a trebuit un an sabatic pentru a-mi da seama ca de fapt ceea ce am cautat in acest an, a fost nevoia mea de a fi din nou cu Domnul...