Jurnal de calatorie

Pentru prima oară călătoresc fara un copil mic langa mine ori in imediata mea vecinătate in avion. Semn bun zic, desi am vazut o cucoana blonda cu un câine negru mic si urat. Am sperat sa nu fie langa mine si inca nu am auzit niciun semn ca ar fi prin zona mea.      




In avion foarte multi europeni, polonezi in special, avand in vedere ca zbor cu compania lor. Avionul mare, Boeing Dreamliner care înghite peste 300 de pasageri. Am ajuns ca mamarea cu aproape trei ore inainte de zbor. M-am foit prin O'Hare putin, am baut ceva, apoi m-am retras cuminte pe o canapea. Brusc aud româneste. Intorc capul si vad un cuplu de bătrâni care se certau:" vezi, mai aveam putin si pierdeam avionul cu tine draga". Doamna il apostrofa pe domn. "Mai sunt doua ore spun eu, încercând sa il scot pe om din dificultate". Wrong! Imediat au inceput intrebarile: da' de unde esti? Da' unde mergi? Da' cat stai? Am fost amabil 10 minute apoi m-am retras pe telefon, încercând sa par ocupat. 

Langa mine s-au asezat inca doua românce din Botosani. Apoi am auzit un alt grup de romani pe rândul de fotolii din fata. Ok, romanii se plimba, ceea ce nu este rau. Incepe îmbarcarea si bătrâneii se duc repede in fata. In avion se vorbeste poloneza la greu. Eu am loc la geam dar chiar pe aripa asa ca nu am ce sa vad. 
O imensitate de aripa. Langa mine o doamna isi face cruce cand ne punem in mișcare. 
Cineva s-a descaltat... nu eu. Au o colecție de 38 de filme si cateva concerte. De fapt mi-e somn dar stiu ca nu pot dormi, chiar si cu perna de gât (...) luată din Chicago. 

Ma doare spatele. Colac peste pupăza imi curge si nasul. Imi dau capul pe spate si incerc sa ațipesc. Javra neagră si urâta chelalaie mai in spate. Oare de ce nu l-a lasat la cala? 

Incep fetele sa serveasca băuturi. De fapt sunt un fel de ospatare de prin Mamaia. Grase, trecute si cam slute. Beau. Oare ce or avea de mancare? Poloneza de langa mine ma intreaba ceva in limba ei. Ii spun ca nu inteleg si ea imi spune ca "no English". Bun asa. Mai spune ceva iar eu ii spun "no Polish"... se uita cu mirare la mine si apoi bea conștiincioasă o sticluța cu vin roșu. Mai sunt 7 ore si un sfert pana la destinație. Temperatura exterioara este de -45C. O fi rau? Zburam deasupra Canadei acum. Ce păcat ca au lasat Concorde-ul la sol... mai exploda unul altul dar traversai oceanul in 3-4 ore... este adevărat ca nu iti permiteai ca simplu om sa plătesti cursa dar macar exista o alternativa. Asa esti obligat sa stai o noapte întreaga in avion. Sau ma rog, o buna parte din noapte pentru ca in avion se face ziua mai repede. 

Mi-e foame. Mai bine închid aici si ma bag la un concert. Concertul nu mi-a placut, a behăit Yoko Ono un timp si m-am plictisit. Intre timp am mancat niste legume cu vaca. Cu niste vaca, pentru ca a fost putina. Si o prăjitura gen de casa, cu mere. Oricum se stie ca cea mai proasta mancare se serveste in avion. 

Dreamliner-ul are geamuri cu cristale lichide controlate automat. Astfel, desi afara s-a crăcănat de ziua de mult, soarele se vede ca printr-o masca de sudura iar polonezii dorm bustean. Eu m-am chinuit cateva ore, am picotit dat de somn nu am dat. In Chicago este acum ora 3 dimineata si pana la destinație mai sunt trei ore. Hm, oare ce mancam următorul fel? Am in geanta de umăr un kilogram de ciocolata neagră belgiana. Parca mi s-a facut pofta de ceva bun. Nu-i vorba ca mai am si un pound de caramele si inca unul de m&m dar mai bine mai astept putin. Poate ma mai ia somnul. S-a facut cald in avion. Astia fac economie la aer condiționat?! 

Trecem peste Reykjavik. Incerc sa ma uit afara dar geamul este setat pe noapte, vad soarele pe cer ca pe o luna mare. Am mai baut un pahar de apa. A trecut rondul de noapte cu o sticla... printre somnabuli... m-am ridicat in acelasi timp cu poloneza si am vizitat toaleta, mai mult ca sa ma mai mișc. Nu, nu am vizitat-o in acelasi timp cu poloneza. Nici nu ai avea loc. Cotețul este atat de strâmt încât ar fi imposibil pentru doi oameni sa incapa acolo. Mai sunt 1,438 mile pana la destinație. Parca imi aminteste de cineva număratul asta al kilometrilor... 

Chiar mi-e cald. Imi dau perna aia colac de la gât. De la aia m-am încins, de la spuma aia din care este facuta. Data viitoare o sa imi iau una cu grăunte de plastic in ea. Desi am vazut ca scria ca produsul este cancerigen. Ca doar nu o mananc, stau si eu rezemat de ea. Ne apropiem de Glasgow, in curand o sa avem pământ sub noi. Am scapat de rechini si de data asta. 👹 gata am ajuns in Europa. 

Cred ca mama este ocupată cu mâncarea, draga de ea. Am mai primit un sandwich drept mic dejun, plus o ciocolata de încurajare. Trebuie sa pun macar doua kilograme pe mine saptamana asta asa ca voi face orice sacrificiu pentru asta. Cade tablaria de pe mine dupa iarna asta, nu prea am mancat la pranz bine, adica nu prea multe proteine si la mine se cunoaste imediat. Am o ora intre zboruri dar cred ca nu o sa am probleme. In Varșovia nu este complicat aeroportul. Mosii întâlniți in Chicago au zbor la Cluj, sunt maghiari din Harghita dar vorbesc româneste. I-am felicitat ca vorbesc atat de bine si mi-au spus imediat ca pot vorbi cu mine in limba lor. Le-am spus ca nu stiu decat igen si bistush care sigur ca nu asa se scriu. Mosii foarte deschisi la călătorii. Au pensie mica dar copiii ii sponsorizează cu biletele. Se plângeau ca trebuie sa mearga atat de multe ore "insa este musai sa vina la copii". Au luat bilete imediat dupa clasa I unde au loc mai mult pentru picioare. Am aterizat in Varsovia dupa 8 ore jumatate. Pilotul i-a dat jar si a ajuns mai repede. 

Am debarcat si am stat o ora in Varșovia. Scumpe toate, mai scumpe ca in State prin aeroport. Avionul spre tara a tras la scara. Stupoare: un avion mic cu cate doua locuri pe fiecare parte - gen ATR-urile Tarom-ului. Am facut inca o ora jumatate pana in Bucuresti, timp in care am baut in final o cafea. Am avut senzația ca tot drumul avionul a mers putin depresurizat. Mi-au pornit urechile si mie dar si celorlalți pasageri care încercau sa isi mestece urechile. Eu am folosit cu sârg dopurile anti presiune si am stat mai comod. 

Cand am ajuns in Bucuresti am stiut ca am ajuns in tara natală. Toata lumea fuma afara si se scărpina la zdranga. Am ajuns in Constanta si am realizat ca orasul este mizerabil, desi era noapte. Am vazut un câine pe sosea si am spus cu voce tare: "uite un câine!" Șoferul s-a uitat la mine ciudat ca si cand nu as mai fi vazut unul. Sa ii fi spus ca nu am mai vazut unul fara stăpân de 4 ani? Ce sens avea? 

A doua zi dimineata aveam sa constat ca hoarde întregi de câini comunitari sunt inca pe strazi. Rahati întinsi pe trotuare, praf, borduri rupte ori lipsa, iarba deloc, copaci defrișați haotic, iluminat public defectuos. Am vrut sa plec acasa de a doua zi. Stiu, o sa spuneti ca mi s-a urcat la cap. Nu. Inca mai sper la o tara normala, unde banul public sa fie cheltuit in mod rațional. Din nou, speranța moare ultima. Urmeaza o saptamana de aclimatizare... incerc sa nu ma obisnuiesc cu fusul orar...