Oamenii strazii

A fost foarte frig inainte de Craciun. Zapada si apoi ger sub -20C. Mergand cu masina prin Chicago am vazut destul de multi oameni fara adapost - homeless cum sunt numiti aici - traind sub poduri asa cum pot. O mare parte din semeni ii ignora, altii le dau din cand in cand mancare ori bani.
Ziua ii vezi in intersectii agitand mici cartonase pe care sta scris povestea lor pe scurt.

Noaptea stau sub poduri, in frig si intuneric. Care este mai puternic traieste cateva ierni, care nu, traieste cat ii este scris... Cei mai multi beau pentru a putea sa reziste frigului. O amagire de moment pentru ca alcoolul ajuta pe termen scurt. Au sub pod toata averea lor: saltele, plapumi, corturi, paturi, carucioare cu toata avutia lor. Cel mai mult au nevoie de lumina si caldura. Am vorbit cu cativa, au nevoie de lanterne, de baterii, de haine calduroase.

Anul trecut am vorbit cu cineva si imi spunea ca nu tine mancare langa adaposturi: sobolanii vin noaptea si sar efectiv pe ei, in cautarea mancarii. Sobolani mari cat pisicile care ar face sa tremure si pe un terminator de rozatoare. Au invatat parca sa se faca fiorosi, scot zgomote ciudate iar oamenii nu ii pot privi in ochi. Nu am putut pune la indoiala nimic, stiu ca sunt multi sobolani si ca nu au dusmani naturali prea multi aici.

Am cumparat cate un pui rotisat, cate doua perechi de sosete, cate un tricou termic, branzeturi, snacksuri, sucuri, prajituri, fructe, paine, cafea fierbinte si alte produse alimentare si i-am cautat la ei acasa. In frigul de sub poduri, in intersectiile din apropierea lor. Am hranit mai bine de zece oameni fara adapost. Nu atat mancarea i-a emotionat ci mai degraba faptul ca alti semeni se gandesc la ei. Am oferit unor oameni napastuiti un moment de bucurie. Cei mai multi dintre oamenii cu un acoperis deasupra capului spun ca "astia" prefera sa stea sub poduri pentru ca nu vor sa respecte legile. Pentru ca au optiuni de a sta noaptea in adaposturi dar ca acolo este un program strict: de spalat, de mancat, de stingere, fara alcool si tigari, fara scandaluri si batai. Prefer sa nu fac front comun cu ei. Pe mine ma impresioneaza prezentul si nu trecutul. Ce poti sa faci pentru ei si nu cum poti sa ii judeci.

Multi au luptat in razboaiele pornite de altii, sunt veterani care nu si-au mai putut face un rost dupa ce au revenit in civilie. Oameni care nu si-au putut organiza finantele ori care au fost nevoiti sa ia calea pribegiei. Aici este foarte usor sa pierzi tot. Iti pierzi serviciul si daca nu ai o bruma de bani ca rezerva ajungi direct in strada. Cei mai multi au avut o familie, o casa, isi poarta amintirile in desagile lor din carucioare. Sunt bolnavi, mult imbatraniti de conditiile de afara. Unul dintre ei m-a rugat sa ii potrivesc paharul de cafea oferit pentru ca mainile lui erau de inghetate incat nu putea sa isi potriveasca paharul intre ele pentru a-l duce la gura. Mi-au dat lacrimile si am ramas fara cuvinte, sub podul acela gri de beton de sub autostrada, pe deasupra caruia milioane de oameni trec zilnic, fara sa stie drama de sub ei.

Pleci de acolo cu un sentiment ciudat. Ca nu poti salva lumea. Ca tu stai la caldura caminului, te bucuri de bradul tau de Craciun, de persoana cu care imparti bucuriile si grijile iar ei stau acolo, auzind noaptea doar zgomote de masini, scandaluri, batai, crime si animale flamande gata sa le ia mancarea sau mai rau sa muste din ei cand dorm sau cand sunt prea bolnavi pentru a reactiona. O lume nevazuta ori nebagata in seama. Vieti pe langa care treci zilnic si nu faci nimic.

La Multi Ani... bucurati-va de viata si ajutati de cate ori puteti pe cei mai slabi ca voi. Nu va spun ca veti primi ceva in schimb, insa veti putea vedea recunostinta din ochii lor.