Ma chinui sa postez asta de
cateva saptamani. Am fost tras de maneca pentru ca nu mai trimit update-uri
regulate… Asadar, back in business.
Am plecat in California cu o durere
in gat. Am luat un microb din Chicago si m-am trezit in avion cu dureri la
inghitit. Am luat la mine ceva pastille si am sperat ca imi va trece repede.
Ajunsi in San Diego, am inchiriat o Mazda 3 (pentru ca nu mai condusesem
niciodata una). Aveam sa regret. Am ajuns la ocean, ne-am cazat si ne-am parcat
pe plaja. Spre seara gatlejul mi s-a imflamat si a trebuit sa imi cumpar un
sirop, plus ceva spray pentru dureri in gat si am luat preventiv si cateva dropsuri
mentolate. Am stins totul cu o bere… Peste noapte tot acest cocktail a iesit
nervos pe unde a intrat, dar si prin alte parti, asa ca m-am trezit a doua zi
ametit, slabit si fara chef de vazut nimic. Am stat in pat jumatate de zi,
ascultand doar oceanul ce parea ca vrea sa intre pe geam. Fluxul insemna acolo
vreo zece metri de plaja, echivalentul a unui metru si jumatate inaltime,
destul de mult dupa parerea mea.
Spre seara cobor in garajul
hotelului sa ies cu masina. Masina moarta in cotetz. Ma sprijin in buton, nika.
Mai dau o data, iar nika. Binecunoscutul suvoi de la ceafa a aparut instant…
Dau din lumini, de fapt incerc sa aprind luminile, nika. Bateria moarta, seaca
precum o piatra. (In acelasi timp am ras nervos. Mi-am adus aminte cum Manuela,
Laura si Georgiana cred mi-au reprosat ca puteau sa moara atunci cand s-a
defectat conducta de alimentare de la WW Polo cu care se deplasau la un client
acum cativa ani)
Sun compania de rental si le spun
ca nu mai porneste masina. Urmeaza un set de instructiuni, le spun cu un ultim
oftat si tusind frenetic ca bateria este moarta. Ei ma cred si imi spun ca o
masina de interventie va veni sa imi acorde asistenta.
Masina de interventie vine dupa
vreo doua ceasuri, un cetatean care nu vorbea decat spaniola isi face aparitia
si la orice intrebare imi raspundea “yes”… “You need new battery” a fost tot
ceea ce mi-a spus de vreo cateva ori, desi am insistat sa imi dea current ca sa
pot misca masina, macar sa o duc inapoi si sa iau alta.
Omul a plecat fara sa imi dea
curent… Sun din nou compania si le spun ca nu am primit asistenta si ca am
nevoie de o masina noua. Peste trei ore o alta masina avea sa vina cu un sofer
irakian care insa vorbea engleza foarte bine. Omul m-a tractat jumatate de ora
pana in San Diego, de unde am luat un Nissan de data asta. Aici este totul foarte
simplu, nu ti se pun intrebari de o suta de ori, iti alegi masina din toata
parcarea si pleci. La fel si la predare, intr-un minut ai predat masina si ai
sarit in autocarul ce te duce in aeroport.
Asa am ratat o zi in care as fi
vrut sa ajungem la Vegas. Nu ca sa joc cine stie ce suma dar ca sa vad orasul
pacatelor cu ochii mei.
Soferul irakian mi-a spus de
atacuri ale rechinilor din vara asta in zona San Diego si asta m-a indarjit sa
nu intru in apa mai sus de brau… Nu de alta dar ma seaca sa nu poti controla o
situatie si totusi sa te arunci cu capul inainte… Plus ca ma durea in gat, cred
ca asta a fost cea mai buna scuza…
In Santa Monica a fost frumos,
plaja imensa, lata de oboseai de mers pana la apa, oameni stand pe prosoape, nu
am vazut niciun sezlong, scaun sau baldachin sau alte aratari bizantine pe
toata plaja. Oamenii fara fitze, fara prea multe pitzi desi peste deal erau
Beverly Hills si Hollywood. Este adevarat ca numai masini puternice prin zona
dar astea sunt in toata America. Deci la plaja toata lumea este egala, fara
plaja concesionata, fara sampanie servita in baldachin, plaja curata, asa cum a
fost ea lasata de cel de sus.
Ce m-a frapat a fost insa numarul
imens de homeless din Los Angeles, practic orice parc era ocupat de ei si asta
nu a fost o priveliste placuta ochiului. Stiam ca sunt vreo 2 milioane de
oameni fara adapost dar pana nu am vazut nu am crezut. Fiind cald tot timpul
anului ei nu trebuie sa se ingrijoreze de un acoperis deasupra capului, un sac
de dormit este suficient. In rest aceeasi imagine de pe toata coasta de vest,
strazi in panta ce coboara in ocean, case largi, dealuri arse de soare sau
sterpe, plaje late si salbatice, un peisaj frumos pentru doritorii de aventura
si surf. California singura poate asigura hrana americanilor desi nu are apa
potabila, in zona fiind tot timpul seceta. Din aceasta cauza apa necesara
fermelor si culturilor aferente este adusa din nord prin conducte subterane.
Tot timpul in zona in care am fost noi sunt intre 22-25 C, deci un fel de
primavara/vara vesnica.
Nu mi-a placut ca nu am putut
plati autostrada in California cu cash ori cu credit card si a trebuit sa pierd
timpul online la intoarcere si sa ma asigur ca am trecut print toate punctele
prin care trebuia sa platesc. Desigur ca as fi putut contra unui comission sa
imputernicesc compania de rental sa se ocupe de asta dar nu am stiut prin ce
locuri ne vor purta pasii de la inceput.
In rest frumos, autostrazi late,
poduri peste poduri, autostrazi peste alte autostrazi, sunt inaintea noastra cu
100 de ani la infrastructura si asta isi spune cuvantul si in preturile de zi
cu zi. De fapt nu ai ce sa compari cu Romania la capitolul infrastructura si
nici nu ai avea cum avand in vederea diferenta de putere financiara. Am vazut
si un pescarus pe care Mohicanul l-a vazut la Albena pe plaja (…)
Cea mai tare experienta culinara
a fost in Oceanside, CA, intr-un “restaurant” in care am nesansa sa intram.
Pentru ca era seara si era seara in care asteptam sa vina prima masina de
tractare sa imi porneasca masina, am zis sa iau repede ceva soft si usor de
preparat, asa ca am ales o salata Caesar. Mai copii, cand a ajuns Carmen cu
salata acasa (pentru ca imediat ce am comandat am fost sunat de Mexican ca a
ajuns cu masina de tractare) am inlemnit. Salata mea era de fapt o salata
lunguiatza taiata pe din doua pe care erau puse cateva crutoane si vreo 10 fire
de mozzarella, deci jumatate de salata. Atat. Si care a costat fix 10 dollari. Eu
daca eram acolo nu o luam si nu o plateam pentru ca am crezut ca este o gluma…
Aveam sa ocolim cu multa grija restaurantul respectiv dupa aceaa.
Nu am cum sa nu revin la o stire
din tara. Cea cu ursul “de mari dimensiuni” care a sfarsit impuscat si care la
finalul vietii lui a incaput totusi (mort fiind) intr-un ghiveci exterior de
flori… Eu cred ca nu ne vom mai face bine ca natie niciodata. Peste 50 de persoane
din cadrul politiei, jandarmeriei, ISU, politiei locale, probabil in frunte cu
prefectul si posibil si cu un reprezentant al presedintiei au hartuit bietul pui de urs prin tot cartierul. Au incercat sa il tranchilizeze
si nu au reusit (…) probabil fiindu-le frica sa nu se tranchilizeze intre ei,
data fiind aglomeratia de militieni din zona asa ca cea mai la indemana solutie
a fost sa impuste bietul ursulet care de altfel nu atacase pe nimeni… un copil de urs.
Asta spune din nou multe despre
noi ca natie care se repede sa lichideze imediat pericolul prin forta, fara a
folosi macar un minut orice alta posibilitate pasnica de a ocroti un animal
speriat, ratacit intr-un oras pe care sunt sigur ca nu a vrut sa il cunoasca.
Desigur ca s-a deschis un dosar penal care va fi inchis din lipsa de probe.
Doar sangele ursuletului ucis va ramane pe mainile celor care au luat decizia
de a-l elimina. De constiinta ce sa mai vorbim…
Cum sa nu fii astfel satul de tot
ce se intampla in tara ta, chiar daca ai ales sa nu mai traiesti in ea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu