Cel ce bate la usa ta...

Intr-un colt de inima, ca un clopot ascuns privirilor, gaunos sufletul meu, tresare la orice zgomot. Ca si cand un pluton de soldati ar avea pustile indreptate spre garbovita fiinta mea...

Stiti momentele acelea, in care desi vrei cu ardoare sa te sune cineva iar atunci cand auzi telefonul iti vine sa te ascunzi in cele mai intunecate unghere din fiinta ta? Cam asa ma simt in ultimul timp atunci cand ma gandesc la ... biserica.

Merg pe strada si vad ca deja jupanii au inceput sa isi monteze pe peluze reni, Mosi Craciuni (...) si luminite multicolore la case. De parca ar vrea sa vanda Craciunul, sa fie primii care sa arate ca il asteapta cu o luna inainte. Parca simt deja lehamitea aia resimtita iarna trecuta, cand toata luna decembrie, in deplasari fiind, a trebuit sa ascult in nestire melodii cu Mos Craciun. Macar aici nu sunt nevoit sa ascult melodii...
..................................................................................................................................................................
Cu greu gasesti parcare in centru, iar daca gasesti platesti cel putin 8 dolari pentru 2 ore. Lumea se grabeste spre biserica, un fel de super catedrala la noi, imensa, cu mii de scaune, lumini, vitralii, toate de un bun gust iesit din tiparele mintii mele... Oamenii zambesc, iti impart pliante cu programul zilei si te invita sa iei loc.

Aici bisericile sunt mari, orgile sunt mari si suna bine, corurile sunt mari, lumea vine in numar destul de mare in ele. Sper ca si inimile oamenilor sunt direct proportionale cu marimea bisericilor. Unul dintre cei au predicat azi, un mare nume aici, a spus: nu este si nu va fi de ajuns sa spunem "God bless America" pentru a fi siguri ca prindem un loc acolo, Sus. Nu este de ajuns un simplu biletel pe care il tii agatat in masina ori pe frigider si cu care te mandresti la nu stiu ce manisfestare. Nu cata vreme inima nu va servi direct ca templu pentru Cel ce bate la usa ta... iar actiunile tale nu vor lasa sa se intrevada acelasi lucru...

Ma uit in jurul meu si vad ca oamenii dau din cap si aproba ce li se spune, ca si cand ar afla pentru prima oara ca trebuie sa fie mai buni, ca trebuie sa ajute, sa iubeasca, sa le pese, sa construiasca pentru vesnicia lor. Oamenii canta, se roaga, fac donatii, aplauda si pleaca apoi sa fie din nou sclavii pacatelor lor zilnice...Oamenii sunt la fel peste tot. Fireste ca nu ii judec, cum nici pe mine nu ma mai judec... Mi-a placut ce am vazut, mi-a placut ce am auzit, mi-a placut ce am simtit.

Acum insa, plec si eu garbovit de pacatele mele, de care nu am reusit sa ma scutur in totalitate, nu pentru ca nu ar fi avut cine sa mi le preia... Poate din nou nu am cautat indeajuns, poate din nou nu am fost prea interesat ori poate din nou mi-am pus sufletul sa astepte langa o poarta mare si grea, pe care de mult prea multa vreme nu am mai indraznit sa o deschid, cautand infrigurat manerul in mana stanga, in timp ce el se afla firesc in mana dreapta...