Despre vechi framantari

                    Epava

în ultimul timp,

el îmi părea o epavă.

o epavă din acelea

ce stau spre mare

cu chila răsturnată;

nori îl plouau şi soarele

îl usca de viaţă,

oamenii îl ocoleau

şi credea încă în steaua

ce-i lumina nopţile,

singurătatea şi temerile toate…

el îmi părea o epavă

şi totuşi arbora mereu

un soi de pustiită linişte

devorată de vântul ce-şi croia

fără pic de îndurare, coridoare

în care urletele gândurilor sale

fluturau albe năframe

în faţa tărâmului albastru

şi a zâmbetelor de mult uitate.

el îmi părea o epavă

şi mă privea uneori

până când oboseam

să-i înfrunt ochii…

apoi pleca, arcuindu-şi spatele

iar eu mă prăbuşeam plângându-l

ca pe mine însumi…

                   

                         20.06.1997

 

          …dragostea iartă totul…

               Scrisoarea a-XVII-a

…şi încă aud zgomot de frâne

şi încă mă scutur

debusolat fiind de grămada

de lume ţipând

şi încă îmi revăd fugar

existenţa înaintea retinelor

şi încă glasul tău îl aud

despicându-mi inima;

-de nu te-aş fi iubit,

aş fi rămas acolo, pe asfalt…-

îţi spuneam că-mi scapă totul

şi nu puteai înţelege cum

ori ce vorbe ţi-au scăpat

sau cum să te comporţi

nu ştiai…

gesturile tale fac uneori

cât toată pledoaria ta,

cuvintele tale mă taie

cât toată violenţa ta

şi mai nou, glumele tale

au început să-mi ia viaţa!

arşiţa nopţii. greieri cântând

pe caldarâm mirosind

a sfârşit de vară,

inima mea picurândă,

perisate gândurile mele

şi încercarea ta

de a mă face să gândesc

la un sfârşit plauzibil.

nu vreau să văd nimic.

nici pe tine nu te pot vedea.

piesa în care am jucat

nu a fost scrisă nicicând,

personajele au fost

doar banale marionete.

stânca mea este înaltă,

eu mi-am clădit castelul

în vârful ei, dar

vântul vrea s-o clatine.

gândurile mele sunt cuprinse

brusc de disperare:

-cine sunt eu?

ce-am făcut cu timpul

în care mi-am lăsat inima gaj?

iubita mea?

frazele-mi izbesc timpanul

ca nişte taluzuri mugind:

…simt că mă îndrăgostesc…

şi instantaneu interdicţia

de a mai respira.

stânca se clatină,

castelul dispare

aerul ia foc şi mă topesc.

viaţa mea,

ultimul meu cincinal

în care cu adevărat

am cunoscut lumina,

s-a clătinat din nou.

liniştea mea, pescăruşul meu

a planat în arse stepe.

nevoia mea,

substantiv saturat

de verbul ,,a fi”,

a fost lovită brusc

de o boală ucigătoare.

neşansă. eu îţi sunt drag…

eu sunt iubit şi totuşi…

                   aripa cu care zburam a căzut.

n-o pot lipi nici măcar

cu pernandez!

simţurile mele au fost arse

de confirmarea iubirii,

ochii mei, găuri negre

plutesc în cuvintele durerii.

câmpiile mele,

teritorii pline de cântece

ale morţii, se usucă

în razele soarelui,

cerând îndurare.

-de n-ar fi strigătele tale,

rugăminţi ascunse, fără

nădejde de viaţă,

trupul meu s-ar usca

în bătaia vântului-

strigătul cărnii,

magistrală venind

din întuneric, goneşte

izvorârile mele de sinceritate.

glasul tău. glume plutind

în hăituit sufletul meu.

visurile mele mor pe rând.

cuvintele tale îmi zidesc calea.

trupul tău, amforă plutind,

mă îmbată şi apoi dispare.

dansăm. buzele mă ard;

noapte şi apoi gânduri…

dacă nu te-aş fi stârnit,

nu mi-aş fi zărit ochii

înfundaţi în orbite.

…fructele iluziei…

îmi maltratez pornirile:

-nu te voi suna

nici azi, nici mâine

apoi mă voi lăsa să mor…-

obsesia mea se regăseşte

în viori cântând.

îmi sfâşie totul. viaţa mea

cade brusc în inerţie.

slăbiciunea mea, teama aceea

pe care îndelung o exploatezi

ca pe o carieră de pietriş,

este incapabilă de luptă.

lupta s-a dat. roadele

sunt cele pe care le-am cules

şi le mai culeg încă.

nu încerca să te ascunzi

după cuvântul ,,om²!

nu găsesc scuza, ori mai degrabă

dualitatea cuvântului…

ştiu că te condamni acum

dar liniştea a fost mereu

o cruntă amăgire.

existenţa mea

(un câmp cultivat cu cucută)

s-a născut din lacrimile mele.

tristeţea mea,

floare crescută

din cuvintele tale

a ajuns acum la nori.

salvarea mea,

floare crescută

din imaginile tale,

credinţa că totul

nu-i dacât un vis,

o îmbălsămez cu fiere…

te-aş fi condamnat aseară

aşa cum Inchiziţia condamna

la ardere pe rug…

alegerea ta, încercarea ta,

cuvântul tău şi mai ales

asiduitatea cu care

mă ascund în spatele meu…

aripile-mi sunt retezate,

mă târăsc acum

printre resturile zilei.

…mormane de gânduri…

respiraţia mea galopează

spre înălţimi. agonie.

prăbuşirea mea,

goliciunea sufletului

în care odată am fost!

voi lăsa totul.

mâna mea, tremurândă

salcie, plânge cu lacrimi

de foc. descărnata mea faţă

se descompune în lumina

dimineţii. ziua mă ascunde.

-inteligenţa mea

a migrat pe tărâmuri de

vis. am rămas doar eu.-

cuvinte, gânduri, timp mort.

vara m-a trădat. vara…

tremurul tău nu l-am mai simţit.

nici mâna ta, floare

împodobindu-mi existenţa.

singurătatea ne va doborî.

şi timpul.

azi m-am închinat mării.

greşeala mea o port doar eu.

mă simt ca un copac

lovit de fulger…

-oare cum aş putea fi

echilibrul tău, cum

aş putea împiedica

trăirile tale?-

până nu de mult

visam la nemurire.

azi m-am închinat mării.

zădărnicia mea e mare,

doar eu iubesc…

mă rup şi mă desfac.

sunt gol. ardoarea vieţii…

mi-am jupuit speranţa

ca pe o coajă de copac.

noi doi trăim printre stele;

meteoriţi arzând prin Univers…

flămând eram, sunt mort.

viermii s-au hrănit

din suspinele mele.

în apele mele înnoată

încrezătoare deznădejdile mele.

nu vreau s-aud nimic.

mi-am împuşcat păsările.

mi-e teamă

doar că ochiul meu

va muri în zori

înconjurat fiind

doar de pescăruşi

putrezind pe valuri…

ochiul meu, în care altădată

pluteau vapoare ale fericirii,

undele acelea în care,

mistuite fiind, năframele

zburau spre cer,

ori poate moartea căprioarei

despletite de veacuri

în pădurile de conifere şi fag,

îngroşând şirul cuvintelor

fără noimă, hoinăreala aceea

fără nici un fel de capăt

şi mai ales fără nici un fel

de teamă despre moarte

ori ochi…

sunt singur, sunt singur

în noapte.

                    18.08.1998