Mohicanul m-a rugat sa ii fac un update complet asupra calatoriei in Romania si recunosc, nu am avut timp nici sa respir de cand am inceput anul asta... Mohicanul este varul nostru cel mai mare din partea tatalui. El este posesorul unei frumoase familii, tribul din Vaslui cum il numeste el. Cu Mohicanul dezbat deseori si cu mare placere retete culinare online, dar si impresii despre cumetrii si mese intinse.
Asadar draga Mohicanule, afla ca am plecat in Romania cu mare dor fata de cei dragi. Am nesocotit chiar si faptul ca mi-am luat bilet prin Istanbul, un oras instabil in ultimile luni, am nesocotit si timpul pe care aveam sa il petrec in aer pna acolo - mai bine de 11 ore un dus - nu a mai contat nimic. M-am gandit doar la cele sfinte de acasa: carnatii hand made ai mamei, toba, soriciul, lebar-ul, prajiturile, povestile cu ei si cu prietenii de acasa.
Am ajuns draga Mohicanule in Istanbul, bine ghiftuit cu mancare si beutura - compania turceasca nu se da in laturi de a trata clientii ca pe niste regi. Exclus "domuz" la bordul aeronavelor sale, dar nu aveam sa ii duc lipsa in saptamana ce urma... In Istanbul vreme de toamna tarzie, terminalul 1 ca la bazar, cu lume pestrita, stand pe jos, turceste si mai putin turceste, ce sa mai, m-am simtit ca in Constanta de 1 mai... Am pierdut acolo vreme de trei ceasuri, aproape dormind in picioare, pentru ca dupa 11 ore de stat in fund parca nu mai vrei sa sezi iar prea curand. M-am imbarcat la bordul altui avion spre Bucuresti si dupa 45 de minute cred ca am aterizat. Practic nici nu are timp avionul sa se ridice suficient, ca trebuie sa aterizeze, cred ca pana si pe tine te-ar convinge o asemenea calatorie, prea scurta ca sa nu iti placa. Pentru cei care nu il cunosc, Mohicanul este un adversar feroce al calatoriei cu avionul. El poate sa conduca doua zile si doua nopti fara sa se adape, fara sa bage sub nas mancare, cu un prosop infasurat in jurul gatului, insa nu poate sa zboare. Eu zic ca ar putea dar el ma contrazice mereu...
Am ajuns in Bucuresti la ceas de seara, am scapat masina care trebuia sa ma poarte spre casa pentru ca din nu stiu ce motiv bagajele cursei noastre au venit dupa mai bine de 30 minute. Am sunat soferul masinii si el m-a asigurat ca un alt coleg are de ridicat doi pasageri si ca ma va pescui si pe mine. Asa a fost, numai ca am mai pierdut in Otopeni o ora pana am plecat. Ce mai conta, eram practic acasa si asta incepea deja sa se vada...
Am ajuns in casa parinteasca dupa 25 de ore de cand parasisem locuinta din Chicago. Pentru ca am ajuns dupa miezul noptii, mama nu a fost dibace sa planga suficient atunci cand m-a vazut, la fel si tata. I-am gasit frumosi, blanzi si gata sa isi dea inima pentru mine asa cum ii stiam. Pe sora mea am gasit-o mai frumoasa si mai calda decat o stiam, cu sufletul ei cuminte, desprins parca de pe alta planeta... Am stat asadar turceste pe covor si am impartasit cu ei aerul din Chicago strecurat in bagaje. Pentru ca nu mai aveam aer suficient, mama avea pregatiti carnatii ei faimosi si deja tot blocul stia dupa miros ca noi incepusem Craciunul cu o saptamana in avans. Ei au pierdut, eu am castigat!
In saptamana ce a urmat m-am intalnit pe rand cu oamenii cu care mi-am planificat sa ma intalnesc, pentru ca ce poti face intr-o saptamana? Ziua eram intr-o stare de somnolenta continua iar seara eram foarte activ. Am ajutat corpul cu cafea la greu ziua si cu vin fiert seara. Si a mers un timp.
Am gasit orasul meu intr-o stare deplorabila, nu ma asteptam sa fie atat de cazut, de parasit as putea spune. Mi-au spus prietenii de aici care merg in fiecare an sa nu ma astept la minuni. Insa m-a izbit pur si simplu mizeria din oras, rahat de caine intins pe trotuarele sparte, noroi, lipsa peluzelor verzi. O sa spui ca am uitat de unde am plecat. Posibil, insa parca orasul nu era asa acum doi ani si ceva. Ori nu aveam eu ochi sa vad tot, avand atunci totul impregnat in subconstient. Nu am mai vazut caini fara stapan, adica nu asa de multi precum am lasat cand am plecat. Am gasit insa adevarate armate de pisici pe langa blocuri, toate asteptand teleghidate cu capul in sus vreun cap de peste sau vreo tartitza de pui de la vreun balcon.
Saptamana a trecut pe repede inainte si m-am trezit ca trebuie sa plec inapoi. Craciunul a fost frumos, cu familia, cum se petrece romaneste si a doua zi noapte am plecat inapoi spre casa.
Drumul spre Bucuresti ne omoara pe noi, pentru ca pierzi vreo 5 ore cu tot cu asteptare in aeroport dar asta este, se merita cu tot cu asta pe deasupra. Am ajuns din nou in Istanbul, unde ne-au controlat de vreo trei ori pana ce ne-am imbarcat, cu descaltat, cu control corporal si in bagaul de mana, cu caini, cu raze, cu ce au stiut ei mai bine. Nu conteaza, pana la urma siguranta este tot ce conteaza cand zbori. A, cand am plecat de aici spre Constanta, m-a mirosit un caine cand sa urc in avion. Degeaba i-am zis eu "marsh Bobita" ca nu s-a dat nici mort de langa buzunarul meu pana nu a venit camaradul lui vorbitor sa ma intrebe ce am pe mine. Nu aveam nimic nepermis, mirosea doar tusul impregnat pe banii lor proaspat scosi din tiparnita...
Din Istanbul am plecat cu un avion un sfert cu talibani, jumatate cu indieni si celalalt sfert plin cu copiii lor. Dupa ce avionul a decolat si au servit toti portia de lapte sau ce rahat le-au bagat mamele(le) sub nas, au inceput toti sa urle ca loviti de streche. Ziceai ca au vedenii nu alta. Dupa vreo doua ore de vacarm general, in care trebuie sa recunosc ca am baut o sticluta de vin ca ma ajute sa fac fata zgomotului, au inceput sa taca. Pesemne ca au primit ceva tarie: vodca sau pantofi. Talpi de pantofi...
Am dat sa ma uit pe geam, de unde, am zburat cateva ore deasupra nordului, unde este noapte polara, era un amurg continuu, nu aveai ce sa vezi. Langa mine doi indieni. Evident ca s-au descaltat si au ramas in picioarele goale... Oricum erau in sandale si fara sosete... Au baut fiecare cate doua pahare de whisky si dupa un timp au inceput sa sforaie. Eu, neam. Eu sunt blestemat sa stau cu ochii deschisi in orice calatorie fac. Am revazut doua filme, am ascultat muzica turceasca, apoi clasica. Dar am fost razbunat. Deasupra Canadei, cu o ora inainte sa aterizam, au inceput turbulentele. Nu au tinut mult, vreo jumatate de ora... Cu serioasele goluri de aer cu tot.... Un sfert de avion a folosit pungile de urgenta. Alt sfert de avion a racnit din toti rarunchii, pentru ca s-au trezit cacaciosii aia mici, fiind zdruncinati temeinic de avion. Alt sfert invartea matanii si ultimul sfert se ruga cu voce tare in timp ce-si tineau turbanele cu ambele maini. Probabil ca doar eu eram bucuros ca indienii de langa mine nu au avut parte de bautura, au scos-o inapoi, in pungi...:)
Inainte de aterizare cu vreo zece minute avionul s-a oprit din tremurat si a inceput o liniste de mormant. In Chicago era anuntat vant puternic si ploaie. Am aterizat putin cu botul intr-o parte, stii ca si cand cineva vorbeste cu tine dar este suparat si nu te priveste in ochi... Am ajuns din nou acasa iar a doua zi au fost anulate cateva sute de zboruri in Chicago pentru ca a venit viscol si a fost vreme urata. La fel si in Istanbul.
Am avut asadar parte de o calatorie frumoasa, palpitanta, asa cum mi-am dorit. Am ajuns acasa la timp pentru a petrece anul nou intr-un restaurant grecesc. Stii cum sunt grecii, mancare buna, buzuki si veselie generala. Sper ca te-am multumit si sper ca imi vei ierta intarzierea insa inceputul de an m-a prins plin de rapoarte de facut, ingropat sub un munte de probleme asa ca nu am timp sa scriu, dupa cum sper ca ai observat ca nu am mai facut-o de ceva timp. Se pare ca daca nu scriu despre dobitocii din politica romaneasca nu am subiecte bune. Mi-a fost insa atat de bine ca m-am distantat de subiect, am fost atat de relaxat si de bine dispus ca nu iti poti imagina. Salut asadar tribul din Vaslui si ii multumesc si pe aceasta cale pentru fabuloasa urare din ziua de Craciun!
